„Flori pentru Algernon”, de Daniel Keyes, traducere din engleză de Dan Rădulescu, de la editura Art, este romanul unei ipoteze deopotrivă de fantastică şi de terifiantă: ce-ar fi dacă am avea puterea de a ne spori artificial inteligenţa, dacă într-o bună zi ar fi la îndemâna noastră să corectăm nu doar o imperfecţiune fizică, ci însuşi creierul uman?
Născut cu un IQ neobișnuit de mic, Charlie se supune la vârsta de 33 de ani unei operații-experiment miraculoase, alături de șoarecele Algernon, operație care îl transformă într-un geniu.
„Supuși împreună experimentului, șoarecele Algernon și omul Charlie vor trăi, fiecare în felul său, excepționalul situației de a vedea lumea printr-un alt coeficient de inteligență.”
Cu o inteligență întreită, dar emoțional imatur și nedumerit în privința a ceea ce simte, Charlie este nevoit să se confrunte cu lumea reală când părăsește spitalul în care a trăit mai mult de jumătate din viața sa.
Primul lucru care m-a impresionat la „Flori pentru Algernon” a fost scrisul puțin mai greu de citit, nu pentru că autorul folosea cuvinte complicate sau fontul era dubios – dar pentru că romanul constă în însemnările lui Charlie pe o perioadă lungă de timp, încă de când acesta avea 68 IQ (narațiunea este la persoana întâi). Da, la început bărbatul scrie fără virgule, fără cratime, greșit și cu un limbaj extrem de simplu – fix așa cum te-ai aștepta de la o persoană cu un astfel IQ. După operație, însă, scrisul revine la normal. Acesta este un detaliu important, cred eu.
Dar scrisul nu este singurul lucru care se schimbă – ci întreaga personalitate a lui Charlie, modelată într-un mod curios pe parcursul romanului.
Din fericire, o bună parte a povestirii constă în monolog și este foarte ușor să pătrunzi în mintea protagonistului, cu ajutorul jurnalului său unde notează reflecții unice și personale. În felul acesta, dilema prin care Charlie trece odată cu schimbarea sa este împărtășită și de cititor.
„Rapoartele” periodice ale lui Charlie sunt pline de sens. Odată cu el, urmărim amintiri îndepărtate ale copilăriei sale tulburate sub forma unor flashbackuri, trăim experiența sa după operație, în societate, precum și anii dintre, petrecuți lucrând la brutărie, ca menajer și locuind într-un centru medical de îngrijire.
O carte sensibilă, „Flori pentru Algernon” explorează subiectul fericirii în neștiință: este oare mai rău să nu știi ce ești și să fii fericit sau să devii ce ți-ai dorit dintotdeauna și să fii singur? Această carte îți poate schimba perspectiva despre inteligență și ce înseamnă să fii văzut drept o persoană inteligentă, prin experiența lui Charlie.
Cartea m-a ajutat să pricep mai în profunzime ce înseamnă să te afli în situația cuiva cu o inteligență mult sub medie – mă face să mă întreb dacă merită într-adevăr să devii extrem de inteligent, adică „deștept”, cu riscul de a deveni tot mai trist pe măsură ce înțelegi anumite lucruri. Este oare mai mic chinul unui trai „simplu”?
Ceva ce mi s-a părut foarte interesant este că, la apogeul inteligenței lui Charlie, acesta este incapabil să formeze relații sociale și să se înțeleagă bine cu semenii lui, pur și simplu pentru că nimeni nu se află la nivelul lui (merită precizat că el avea în jur de 180 IQ).
Este o lectură tristă, dar care îndeamnă la reflectare. Mi-a plăcut mult și aș putea spune că odată citită, îți dorești să o mai citești, dar fără să mai suferi alături de protagonist. Stilul de scriere este plăcut și armonios; citind cartea, eram puțin mândru că am nimerit un volum atât de bine scris. Ba chiar, îmi imaginam că devin mai isteț pe măsură ce parcurgeam paginile… V-o recomand.
Pe data viitoare!
