Bună, tuturor! De data aceasta, recenziile pe care vi le-am pregătit sunt pentru o carte de poezii și un roman destul de trist. „Cizmulițe de mălai” și „Sora de zăpadă” sunt titlurile acestor cărți și vă invit să trageți cu ochiul la ce am scris despre ele. Lectură plăcută!
Din clipa în care cartea mi-a ajuns în mâini, mi-am spus: „Hmmmm, cizmulițe de mălai.” Deja mi-era poftă de o mămăligă aburindă, cu unt sub ea și brânză dulce răzuită deasupra… „Sună atât de bine!” am mai zis. Apoi am început să citesc…
Păcat că asta nu-i o carte de bucate, ci mai degrabă o colecție comică de poezii. Însă tot te satură!
Și, chiar dacă deocamdată a trebui să mă mulțumesc doar cu fanteziile mele culinare, am continuat să citesc. Pofta mea jalnică se potolea încet în timp ce devoram pagină după pagină, iar gustul poeziilor-care-sunt-mai-bune-pentru-copii-de-opt-ani se întețea.
La început, poeziile erau puțin fade, lipsite de aromă, chiar plictisitoare. Pe parcurs însă, un fenomen extraordinar numit ironie a apărut în farfuria mea, încurajându-mă să continui. În ajutorul ironiei au venit ilustrațiile! O nouă variantă a sării, una de zecemii de ori mai puternică și deloc toxică. În scurt timp m-am surprins concentrându-mă doar pe savoarea noii „sări”!
Aceste ingrediente – ironia și ilustrațiile – au aromat poeziile, ce să mai zic!
Dar n-am vorbit încă despre subiectul poeziilor. M-am luat cu vorba. 🙂
Ei bine, mă bucur să vă spun că „bucățele” noastre sunt cel puțin organizate: de exemplu, există capitolul numit „Pisicoți, motani și mâțe” care este desigur despre pisici. Un alt bun exemplu ar fi „Câinii, cuții, cățelandrii”. Însă capitolul meu preferat este chiar primul. Acolo autoarea își face de cap, mototolololește cuvintele și le intindle cam așa, ca mine. Hai cu zgomotocicleta, să vedem plopândăii…
Păi, da! Cam gata și cu această recenzie. Vă mulțumesc și, ca întotdeauna, săru’mâna pentru masă, a fost bună și gustoasă și bucătăreasă frumoasă!
„Sora de zăpadă”, scrisă de Maja Lunde, ilustrații de Lisa Aisato, tradusă din norvegiană de Simina Răchițeanu, apărută la editura Arthur.
N-am mai dat ochii de mult cu o carte tristă. Dar de mult! Uite c-a venit timpul…
Crăciunul se apropie, dar nu și pentru Kristian – familia lui pare mai tristă ca niciodată pentru că Iunia, sora băiatului, „s-a dus” și nu se va întoarce.
Dar într-o zi, un nas pistruiat își face apariția pe geamul de la piscina unde Kristian ia lecții de înot și în curând el va face cunoștință cu Hedvig, o fată veselă și vorbăreață.
„Și, cine știe, poate că anul acesta o să vină Crăciunul…”
Vă spun drept și direct că am fost impresionat de cât de bine a fost plănuită povestea: la începutul ei sunt lucruri care explică alte lucruri, de la sfârșit, și toate se împletesc atât de bine împreună! Chiar că seamănă un pic cu un fel de pânză, din care firele „lucrează în echipă” pentru a formă o țesătură rezistentă, povestea. Însă, dacă un fir este scos, totul începe să se destrame.
Organizarea poveștii nu este singura piesă de rezistență – îl avem pe Kristian însuși, care, dezvăluindu-ne sentimentele lui față de absența psihică a părinților, adaugă o notă intimă la poveste (și așa destul de lăuntrică).
Hai, că mai e puțin. Vă mai spun despre ilustrații și gata.
…ele sunt în mare parte detaliate și chiar cred că-s importante. Fără ele imaginația noastră ar fi luat-o la vale și ne-am fi pierdut prin detalii. În acest caz, ilustrațiile m-au ajutat să-mi păstrez „lumina” aprinsă și să continui să înțeleg ce se petrece în carte. Ba, mai mult, au adăugat personalitate personajelor…
Sunt aproape convins că nu v-am făcut să înțelegeți în totalitate despre ce e povestea. E mult, muult de înțeles aici, probabil mai mult decât pot eu înțelege. Cert, această este o carte emoționantă care merită toată atenția… pentru că merită. Vă mulțumesc!
