Ați repetat colindul? Eu vă recomand să începeți cu Domn, Domn să-nălțăm. Nu doar că este un colind frumos, ușor de învățat, cu puține versuri noi și cu un refren care ține mai bine de jumătate din colind, acesta este și tema proiectului În așteptarea lui Moș Crăciun. Așa că repetați-l pentru că anul acesta nu mai vreau să-l cânt singură.
Este din nou seară, un pic mai târziu decât v-am obișnuit, pentru că am fost la repetiții pentru mâine. Ce se va întâmpla mâine? Ei bine, ne vom vedea față-n față cu cei care ne urmăresc precum și cu cei care vor să afle cât de bine se pot simți la biblioteca românească așteptându pe Moșu’.
Și cine știe? Poate începe o poveste frumoasă în care protagoniști ești tu și o bibliotecă. Este momentul numai bun pentru a începe o poveste.
De aceeași părere este și Jim LaMarche care a imaginat, scris și ilustrat cartea pe care vi-o recomandăm în această seară, Iazul, tradusă de Florin Bican și apărută la editura Cartea Copiilor.
Primul lucru pe care l-am observat la ea, bine poate nu chiar primul, dar cu el o să încep, este că Iazul e o carte nerăbdătoare. Cum poate fi o carte nerăbdătoare? Simplu, parcă pentru a compensa întârzierea cu care postăm recenzia și lectura ei, povestea începe de cum ai deschis coperta. În sfârșit, spune ea probabil, mi-a venit rândul!
Povestea începe tăcut, fără prea mult tam-tam, încă de la forzaț. De acolo îți dai seama că este iarnă – acum ați înțeles de ce spuneam că este cel mai bun moment de a începe o poveste -, sunt copaci de jur împrejur, iar în mijlocul lor se vede un firicel de apă. Apoi, pe pagina următoare, alături de caseta cu datele tehnice ale cărții, vezi capul unui băiat cum apare după o ușă mare, de lemn, dintr-un gard. Oare ce caută? Unde se duce? Nu trebuie decât să-l urmăm pentru a afla.
Mai dăm o pagină și dăm de titlul cărții. Aici îl vedem pe același băiat cum stă cu un picior încălțat în cizmă pe trunchiul unui copac și cu celălalt pe o stâncă. A înaintat printr-o pădurice și s-a apropiat de un luminiș în care par să fie câteva gunoaie.
Iar pe a patra foaie, apare și textul. Cu el intri un pic cam abrupt în poveste, asta dacă ai ratat foile dinainte. Este un mod foarte interesant de a transforma toată cartea într-o poveste și de a adăuga elemente de carte tăcută acesteia.
Povestea din această seară mi-a adus aminte de o întâmplare de acum câțiva ani, când, voluntar într-o campanie de strâns gunoaie din natură, am mers într-o pădurice unde am umplut un sac cu sticle dintr-un firicel de apă pe care un copil de cinci ani l-ar fi sărit ușor.
Iazul nu este o poveste despre ecologie, cel puțin nu despre asta este vorba în prim plan, însă cred că te poate duce cu gândul și la această temă. Mie îmi pare, de asemenea, o poveste despre prietenie, despre natură, despre nostalgie, despre știință. Este o poveste deopotrivă pentru cei cărora le place să se murdărească precum i se întâmplă orișicărui aventurier, se știe, dar și pentru cei care ar prefera să stea curați și să întoarcă foile unei cărți sau să cânte la chitară.
Ilustrațiile sunt realiste, mari, realizate cu atenție și măiestrie. În ele putem admira atât peisajul cu animale, apă și copaci, cât și copii, oamenii și activitățile lor, ambele planuri fiind ilustrate cu aceeași dibăcie.
În continuare vă las în compania cititorilor noștri din această seară, Oana Hristea și Stelios Stergou, cei care au realizat înregistrarea video, editată de subsemnata, Simona Popa, și publicată cu acordul editurii Cartea Copiilor.
Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Cărți pentru Matei, din Hoofddorp, Regatul Țărilor de Jos.
Pe mâine seară!
