Cu Alexandru Stermin – biolog, explorator, scriitor român – ne-am întâlnit la Festivalul STREAM organizat de Școala Românească din Eindhoven. Poveștile spuse de el ne-au strâns laolaltă într-o încăpere parcă prea mică pentru noi toți. Adulți și copii deopotrivă am ascultat atenți amestecul de aventură, naturalețe și idealism. Am ascultat și am trăit călătoria lui. Este ceva magic când se întâmplă acest lucru într-o comunitate românească din diaspora. Atunci când cuvintele curg atât de armonios în limba maternă iar ascultătorii zâmbesc și râd la unison.
Pentru acest interviu, m-am pregătit temeinic consultându-mă cu un pasionat de animale în vârstă de șapte ani și 8 luni. La rândul său, și el și-a luat rolul în serios – de biolog în devenire adică. Mărturie stă fragmentul de os găsit cu câteva luni înainte pe care l-a purtat cu el peste tot de atunci. Uneori și în pat, la somn. A fost un pic dezamăgit că osul s-a dovedit a nu fi de crocodil. Dar s-a lăsat convins de dovezile ștințifice și de explicațiile interlocutorului nostru.
Și iată ce am aflat de la acesta.
Întrebare: Aceasta a fost prima întrebare la care s-a gândit Matei. Apoi a renunțat la ea, însă mie mi s-a părut potrivită pentru a începe o discuție. Care este animalul tău preferat?
– A…(râde) animalul meu preferat e gâscanul. Mulți prieteni de-ai mei se tem de gâște. Și copiii din jurul meu se temeau de gâște. Când eram copil, aveam gâște acasă și le observam tot timpul, încercam să le imit comportamentul. Și, cumva, am impresia că m-am integrat în stolul lor.
De multe ori mergeam și stăteam cu ele în coteț. Intram cu gâștele în coteț, stăteam acolo într-un colț și ele stăteau în alt colț. Și veneam în casă. Eram plin de păduchi – păduchii ăia de păsări care se urcă peste tot – și cu puf în cap. Mama de fiecare dată mă certa „Nu mai intra în coteț.”, „Te pun să dormi acolo, în coteț.”
Dar era relația asta a mea cu gâștele – cred că a fost prima dată când m-am simțit integrat într-o comunitate.
Și a mai fost o chestie: încercam să comunic cu ele pe limba lor. Eu cred că de acolo a început toată povestea mea cu ecologia. Acum predau ecologie și am vrut poate să predau ecologie pentru că este o știință în care studiez comportamentul. Și mi-e foarte ușor să înțeleg comportamentul animalelor pentru că am trăit cu ele.
Mă gândesc la gâscan că, pe de o parte, când eram numai noi, mă simțeam integrat în cârdul de gâște. Dar pe de altă parte, gâscanul era foarte agresiv cu ceilalți – cu mine nu – și mă simțeam protejat.
Și atunci așa era pentru mine natura. Pe de o parte, zona de lumină, căldură și de grijă. Și pe de altă parte forța ei care te poate agresa. Eu prin gâscanul ăla am descoperit natura, așa cred acum. Dar are certă legătură cu copilăria și cu statul meu în cârdul de gâște.
Întrebare: Care a fost călătoria cea mai complicată? De ce?
– Călătoria care nu a fost complicat de organizat dar a fost greu de trăit a fost expediția în Siberia. Eram vreo 12 oameni, în trei mașini puternice, mergeam pe șosea, din când în când mai și dormeam în hoteluri. O lună de zile.
A fost grea pentru că stăteam cu aceiași oameni în mașină tot timpul, conduceam foarte mult și era foarte obositor. De multe ori ajungeam și nu ne cazau oamenii și trebuia să conducem iarăși toată noaptea. Sau nu ajungeam la hotel și trebuia iarăși să conducem o zi întreagă. Odată s-a întâmplat de am făcut pană la mașină de trei ori în aceeași zi. Am crezut că nu mai ajungem. A fost foarte emoțional și puternic impactul.
Dar călătoria cea mai complicată pe care am făcut-o a fost când în 2018 am traversat Insula cea Mare. Asta este o insulă din Atlantic. Cu încă trei colegi de la Universitatea din Rio de Janeiro am mers dintr-un capăt în altul al insulei. În mijlocul insulei era un munte și noi am urcat muntele ăsta prin junglă.
Atunci eram noi cu noi. Aveam un rucsac în față și un rucsac în spate unde căram tot ce aveam de mâncare. Nu aveam semnal. Și a trebuit să ajungem după două săptămâni pe cealaltă parte a insulei.
A fost complicat pentru că era complicat de organizat, trebuia să știm ce ne luăm cu noi. Și în același timp pentru cinci zile a plouat și a plouat chiar când noi urcam muntele. Și de multe ori lăsam rucsacii jos, urcam, legam o sfoară de un copac, coboram. Luam din nou rucsacii și ne prindeam de sfoara aia ca să putem urca panta alunecoasă. Țin minte că mi s-au desprins mâinile de pe sfoară de vreo două ori. Și m-am rostogolit ca un bulgăre de pământ cu tot mâlul ăla pe mine.
Și asta chiar a fost destul de complicat. Trebuia să luăm cu noi cortul și tot ce aveam nevoie. Dar în același timp, aveam și materialele cu care prindeam păsările, preluam probele biologice – picături de sânge, măsurători. Deci noi trebuia să avem grijă de toate probele astea biologice, de noi și de cort și de mâncare.
Asta a fost călătoria cea mai complicată. Dar cea mai grea a fost călătoria din Siberia care nu a fost complicată dar a fost intensă.
Întrebare: Excursia aceasta, pe Insula cea Mare, este prezentată în cartea Cum am devenit vrăjitor, nu? Aici ai căpătat tu denumirea, ca să spunem așa, de vrăjitor.
– De vrăjitor, da, de caboclo. Eram aici pe Insula cea Mare și la un moment dat am văzut așa niște păsări negre cu ochii roșii. Și le-am zis colegilor că trebuie să fugim. Și au fugit după mine și m-au întrebat „Dar de ce fugim?”. Le-am zis „Pentru că mergem pe o armată de furnici” și atunci ei s-au uitat „Unde este armata asta?”. Era pe sub frunze. Și la moment dat era un copac căzut și au văzut-o cum trece peste copacul ăsta. Și atunci Cayo, un coleg de-al meu care este nepotul unui vraci, mi-a zis „Tu ești un caboclo.”.
Mi-a explicat. Caboclo sunt spirite ale junglei care cunosc și oamenii și natura. Când apare un conflict încearcă să-i țină împreună și să-i împace. Cumva eu cunoșteam și oamenii – colegii – și natura – știam că mergem pe o armată de furnici chiar dacă nu se vedea. Și i-am salvat și ne-am salvat pentru că dacă se urcau pe noi ne mușcau rău.
Întrebare: Tot despre călătorii, care este călătoria care ți-a plăcut cel mai mult?
– Asta este cea mai grea întrebare pentru că nu are un răspuns.
(Cred că ultima, nu?)
Da, așa se întâmplă de fiecare dată. Când vin din Brazilia și mă întreabă „Cum a fost?” răspund „De data asta a fost cel mai frumos.” După ce trece un pic de timp îmi dau seama că fiecare călătorie le-a avut pe ale ei. Și mi-ar fi greu să renunț la una dintre ele. Plus că încerc să nu mă duc de două ori în același loc. Că viața-i scurtă, lumea-i mare.
Cred că ultima, dacă mă întrebi, dar per total, toate mi-au plăcut foarte mult.
Întrebare: Ai scris mai întâi cărți pentru adulți, pentru cititorii mari să spunem așa. Ce te-a determinat să scrii pentru copii?
– Eu mi-am dorit dintotdeauna să scriu o carte pentru copii. Chiar mai multe. Dar știam că trebuie să fie … cărțile pentru copii trebuie să fie ca pentru adulți dar mai bune. Și mi-a fost un timp teamă să scriu. Și la un moment dat am primit o invitație să scriu două portrete pentru copii. Am scris portretele astea și au fost citite de actori și au avut foarte mare succes.
Apoi a venit din partea editurii invitația să încerc să scriu și o carte pentru copii. Am zis că încerc dar nu promit. Dacă iese, iese, dacă nu, nu. Și țin minte, am scris-o în vacanța de Crăciun și mi-a plăcut foarte mult. Simțeam că sunt în relație cu copilul din mine. Că el o dictează și că eu o scriu și că ne bucurăm amândoi acolo că scriem o carte.
Întrebare: Dacă ai mai scrie o altă carte, care ar fi subiectul? În Cum am devenit vrăjitor părea că cineva, prin cuvinte, întinde o mână spre copil. Îl apucă de mână și-l ia cu el. „Hai cu mine!” și „Uite cum poți să vezi lucrurile cu puțină știință!”. Și mă întrebam: cum ai mai putea să mai completezi mesajul ăsta?
– Dacă a fost poate mai mult despre știință cartea asta, acum aș vrea să scriu ceva legat de relația noastră cu natura. Să lămuresc unele concepte pe care le întâlnim în viața noastră și le luăm de-a gata crezând că asta îi. Credem că așa sunt lucrurile. Mă gândesc să scriu acum o carte în care să explic o poveste pe care am auzit-o într-un trib. Să spun copiilor povestea asta ca să înțeleagă care-i diferența dintre cum văd oamenii din trib realitatea și cum vedem noi realitatea.
De exemplu, imaginează-ți noi ne gândim că producem roșii, zicem noi oamenii producem roșii și le vindem la supermarket. Dacă luăm roșiile și ne uităm la ele, noi la roșiile astea am modificat câteva gene din milioane de gene. Roșiile astea nu noi le-am produs, roșiile astea au apărut în natură. E ca și când vine cineva, îmi ia cartea, schimbă cinci cuvinte și zice „Eu am scris o carte.”
Noi așa facem cu toate lucrurile din jur. Spunând asta e ca și cum ne rupem de natură și zicem că noi facem niște lucruri în afara ei. Dar nu e așa. Natura este sursa tuturor lucrurilor pe care noi le facem. Cel puțin a lucrurilor pe care noi le mâncăm.
Oameni din trib se uită în jur și nu văd natura ca un lucru pe care trebuie să-l modifici ca să-ți dea ceva. Pentru că el îți dă ceva și dacă nu-l modifici. Legumele pe care noi le mâncăm sunt date de natură și poate un pic șlefuite de noi, un pic. Dar nu sunt făcute de noi.
Prin povestea asta încerc cumva să-i fac pe copii să înțeleagă care e relația noastră cu natura. Spunem că vrem să protejăm natura. Dar cum să protejăm noi natura? Natura e mult mai mult decât noi. Noi vrem să protejăm relația noastră cu natura. Pentru că protejând natura cumva ne protejăm pe noi. Adică să înțelegem că putem face ceva bun pentru natură, dar natura asta e mult mai mult decât noi.
Anul ăsta de exemplu avem La Nina, fenomenul ăsta. Din cauza asta sunt atât de multe ploi și nu-i cald. Noi avem cum să-l înțelegem dar noi nu știm cei cu El Nino și La Nina. Nici nu știm ce putem să facem. S-au dat premii foarte mari celor care încearcă să le descopere, dar noi nu știm exact ce se întâmplă acolo.
Aș vrea cumva să fac copiii să înțeleagă că natura asta e mare, e vastă, e spectaculoasă. O putem descoperi dar încă n-am descoperit-o și că nu știm totul despre ea. Și asta cumva ne face să fim mai umili. Fiind mai umili trecem din egocentrism – noi suntem deasupra tuturor – în ecocentrism – noi suntem împreună cu toate pe planeta asta și încercăm să le acceptăm pe toate.
(Nu poți să vorbești despre relația noastră cu natura fără un pic de spiritualitate, nu?)
Absolut, absolut. Cumva relația noastră cu natura merge pe patru planuri. Pe de o parte avem relația materială – luăm de la natură -, relația cognitivă – înțelegem natura, relația emoțională că ne emoționează. Și pe de altă parte avem relația filosofică, spirituală. Pentru că natura e ceva mai mult decât noi, este zona asta în care e transcendentă, e dincolo de noi.
Dacă vorbim copiilor despre natură doar din perspectivă materială și cognitivă adică doar știință și ce folosim, copii nu se emoționează, nu se leagă de natură. Dacă vorbim despre natură doar din perspectivă psihologică și filosofică, copiii ajung să o vadă ca pe o zeitate, care își face singură treaba. Și și aici e o alunecare.
Cred că important e să mergem pe linia de mijloc. Să vedem relația noastră cu natura din toate cele patru perspective în același timp ca să nu alunecăm. Nici dintr-o zonă în care vedem în natură doar numere și serviciile ecosistemice și nu ne interesează deloc. Nici dintr-o perspectivă în care natura este o zeitate care își poartă singură de grijă, e mai mare decât noi. Și iar nu are nici o legătură cu noi.
Așa o să se numească povestea: Despre copacii-oameni. Pentru că sunt niște oameni care s-au transformat în copaci în povestea asta. O să apară o problemă în trib, oamenii nu or să știe ce să facă și se transformă în copacii.
Așa cum apare o problemă în lume, nu știm ce să facem și soluția o s-o găsim când ne transformăm în copaci. Dar nu fizic, ci pentru că noi suntem din același aluat din care sunt făcuți și copacii și ne identificăm.
E cultura asta care întotdeauna ne-a rupt de natură. Noi suntem special, oamenii vorbesc, oamenii gândesc, oamenii au cultură, oamenii comunică. Și animalele comunică și animalele au cultură și animalele spun povești.
Întrebare: Voiam să te întreb dacă o singură carte atinge obiectivul pe care ți l-ai fi propus atunci când le-ai scris copiilor, dar am înțeles deja că ai multe perspective din care să scrii…
– Cred că… În momentul în care vrei să scrii o carte, dacă te gândești ca acea carte să fie unică și singura carte în care să spui tot, te-ai blocat și nu o să scrii niciodată. În momentul în care conștientizezi că nici o mie de cărți nu o să fie de ajuns, atunci scrii. Nici o mie de cărți nu o să fie de ajuns să spun tot ce vreau să zic. Dar nu neapărat pentru asta (n.n. aș mai scrie alte cărți pentru copii) ci și de dragul de a comunica. Așa cum spuneam, eu cred că sunt mai mult un povestitor decât un scriitor.
Întrebare: Ți s-a întâmplat ca ai tăi micii cititori să te numească sau ai auzi pe cineva referindu-se la tine ca vrăjitor?
– Da, după ce am scos cartea asta, da. Mulți copii îmi spun așa.
Înainte îmi spuneau prietenii. Pentru că se întâmpla să am o conferință sau să fac o prezentare și să simt că oamenii ăia sunt cu mine și suntem împreună și că nu mai eram acolo ci eram undeva în poveste. Dacă spui o poveste, nu mai e a ta, e tuturor și când începe povestea nu ești unul ci toți sunt în poveste și se întâmplă comuniunea aia, zona aia de magie. Și atunci unii prieteni spuneau că sunt așa ca un vrăjitor. Dar de când cu povestea asta, mulți copii ziceau „Uite, vine vrăjitorul!”.
Și Matei, săptămâna asta, nu a reținut numele tău și de câte ori vorbeam despre întâlnirea de astăzi, despre ce ar vrea să te întrebe, verifica unde este osul pe care voia să ți-l arate și spunea „Vrăjitorul, când vine vrăjitorul?”. (Râde) Mulțumesc pentru interviu.
Recenzia pentru cartea Cum am devenit vrăjitor poate fi citită aici.
