sursă poză autor: imdb.com
În „Nu sperați că veți scăpa de cărți” am cunoscut un Umberto Eco pasionat de cărți. Dincolo de erudiție, de statutul de colecționar de cărți rare, mai era ceva care mi-a atras atenția mai mult decât orice, iar acel lucru este dorința, plăcerea de a avea, de a deține cărți. Aceasta în sine este o pasiune de sine stătătoare, separată de aceea de a citi, așa cum foarte bine arată acesta. Și este de la sine înțeles că nu vei citi niciodată toate cărțile din bibliotecă, iar dacă o faci asta înseamnă că ești un cititor, dar nu și un pasionat de cărți. Ceea ce este ok.
Unde vreau să ajung cu asta? La cartea pe care am citit-o de curând și căreia i-a venit rândul, pentru un motiv foarte simplu și anume pentru că în calendarul bibliotecii, la data de 5 ianuarie era trecută (și) ziua de naștere a lui Umberto Eco.
Cartea se numește Trei povestiri și este scrisă de Umberto Eco, ilustrată de Eugenio Carmi și tradusă de Dragoș Cojocaru, la editura Polirom. Pe coperta din spate este indicată vârsta de 12+ ani și tot acolo se mai adaugă „pentru copii, pentru părinți, pentru cei ce au nevoie de basme.”
Așa cum spune și titlul, cartea conține trei povestiri: Bomba și Generalul, o povestire despre război, despre cum începe și cum se termină acesta și ce se întâmplă cu cei care vor să facă război cu orice preț; Cei trei cosmonauți, o lecție lirică despre astronomie, despre înțelegerea între națiuni și chiar între locuitori de pe planete diferite; și Gnomii de pe Gnu, locuitori ai unei planete foarte, foarte îndepărtate pe care probabil nu vom ajunge să-i cunoaștem prea curând, blocați undeva la vamă cum sunt pentru că nu au pașaport, nu au plătit taxa de imigrare, nu dețin timbrul care trebuie și așa mai departe.
Textele sunt scurte, cu o ilustrație de câte-o pagină la fiecare două pagini. Scrisul mic dar și teme abordate se adresează cititorilor independenți. Cu toate acestea, textul se pretează foarte bine la o lectură cu voce tare. Propoziițiile scurte, puținele rânduri pe pagină dar și forța și expresivitatea ideilor parcă îndeamnă la o lectură împreună, în grup, nu de unul singur.
Toate acestea și, în plus, așezarea textului de parcă ar fi o poezie scrisă în vers alb cu ritm sacadat, cu fir narativ secvențial precum derularea unor diapozitive la un diascop, dau un lirism și un impact puternic textului. La sfârșitul paginii, când îți muți (din nou) privirea la ilustrația abstractă, se pot întâmpla cel puțin două lucruri: fie imaginea capătă sens în contextul emoțional deja creat, fie îți oferă un moment de destindere, în care mintea este distrasă de la semnificația și impactul cuvintelor căutând să dea sens liniilor și petelor de culoare.
Aici, în această trecere de la text la imagine, dar și în fața acesteia din urmă, am simțit uneori nevoia de a avea în mâini o carte de un format un pic mai mare, în care ilustrația să nu fie descoperită forțând cotorul cărții.
Povestirile încep precum basmele, continuă cu noțiuni și termeni din tehnologia modernă și se termină filozofic; ele îmbină vechiul și noul, emoția și concretul.
Astfel prima povestire, Bomba și generalul, începe cu „a fost o dată ca niciodată un atom”; pe parcurs aflăm că pentru a începe un război este suficientă o persoană în schimb pentru a opri unul este nevoie de toți oamenii.
Citind această povestire, mi-a apărut în gând un alt titlu, al unei cărți ilustrate, pentru copii (multilingvi) de 4-11 ani, Surpriza grădinarului. În ambele, pe lângă tema comună, găsești ideea de reciclare a bombelor: din bombe poți face vaze pentru flori; bombele le poți umple cu semințe… Voi cum ați recicla aceste obiecte nefolositoare?
