În așteptarea lui Moș Crăciun 8 – ediția a III-a

Astăzi vom sta treji până târziu. Este iarnă și se întunecă cu mult înainte de ora noastră de culcare. Și asta este bine, pentru că astăzi este ziua în care vom pleca în căutare de bufnițe. Vom ieși în frigul aspru, vom călca pe zăpada moale și vom merge în liniște spre marginea pădurii întunecate. Drumul va fi luminat doar de lună.

Ați văzut cum sclipește zăpada sub razele lunii? Dar cum se conturează copacii tăcuți și întunecați pe cerul nopții? Dacă nu, poftiți în povestea noastră din această seară la În așteptarea lui Moș Crăciun: După bufnițe, scrisă de Jane Yolen, cu ilustrații de John Schoenherr și tradusă de Iulia Tudorie, de la editura Arthur.

Un copil și un un adult (aflăm mai târziu că sunt tată și fiică) își întind mâna unul spre altul în timp ce coboară prin zăpada mare. În spate, luna rotundă, luminoasă își aruncă razele argintii de jur împrejurul lor. Fata este îmbrăcată gros, cu fular, mănuși, haină, pantofi și cizme. Tatăl la fel. Ici colo, copaci dezgoliți, cu crengi ridicate spre cer. Un peisaj singuratic, tăcut, de iarnă. O copertă care îți atrage atenția prin atenția cu care sunt redate puținele elemente. Parcă vezi aievea, tată și fică, cum ies din pădure.

Povestea este spusă din perspectiva fetiței, printr-un lung monolog. Acesta este împărțit parcă în versuri albe; rândurile scurte, au o anumită muzicalitate ceea ce se potrivește de minune cu poezia peisajul, a ilustrațiilor. 

Fetița, povestitoarea adică, a crescut suficient de mare cât să poată participa la ritualul familiei. Astăzi este momentul pe care l-a așteptat de multă vreme, când va merge împreună cu tatăl ei după bufnițe. Știe tot ce are de făcut și tot ce se poate întâmpla de la frații ei mai mari. Știe că nu trebuie să scoată un cuvânt, că trebuie să fie curajoasă și că are nevoie doar de speranță atunci când pleacă în căutare de bufnițe.

Tatăl și fiica sunt surprinși pe când se apropie, când trec pe lângă sau când se îndepărtează de privitor; acesta poate fi departe de ei, foarte aproape sau chiar deasupra lor. Ei merg uneori unul în spatele celuilalt, alterior unul lângă celălalt ținându-se de mână. Există o legătură invizibilă, dincolo de cuvinte, dincolo de sânge; o legătură izvorâtă din experiența comună a plimbării sub clar de lună, din speranța împărtășită că vor vedea, că vor întâlni bufnița mare cu coarne.  

Așteptând să descoperim care va fi rezultatul căutării lor, avem propria noastră experiență. Ascunse privirii personajelor sunt ființe pe care doar noi le vedem. Și astfel, aproape la fiecare pagină, putem face un joc de căutare: găsiți animalul?  Mai mare sau mai mic, acesta este întotdeauna în apropiere, ferit; de fiecare dată altul.

În continuare ascultați un fragment citit împreună de Maria și Evi Chung, din Olanda.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *