Ce anume face ca o serbare (de Crăciun) să fie una reușită? Actorii care își cunosc textul pe de rost încât nici nu se mai gândesc la el, copiii care primesc de fiecare dată aceleași roluri, regizorul care pune în scenă an după an aceeași viziune? Și dacă toate aceste lucruri s-ar schimba? Actori noi, roluri diferite, regizor diferit. Dacă actorii ar prelua inițitiva și ar începe să improvizeze, să reinterpreteze povestea? Ce fel de copii, de actori, de regizor ar fi nevoie pentru asta?
În seara aceasta vă propunem cartea Cea mai (ne)reușită serbare de Crăciun, scrisă de Barbara Robinson, tradusă de Mădălina Ivoniciu și apărută la editura Arthur. Aceasta este o poveste scrisă în 1972, de aceea este posibil să găsiți multe întâmplări descrise în ea oarecum diferit de cum le-ați vedea în zilele noastre.
Ceea ce aș vrea eu să evidențiez însă este ceea ce se poate întâmpla atunci când întrebi de ce? De ce s-a întâmplat ceva? De ce stau lucrurile așa? Și deodată o poveste, pe care o cunoaște toată lumea atât de bine încât nu mai miră pe nimeni, poate stârni discuții aprinse, îi poate anima pe cei blazați și implica pe cei care de obicei stăteau pe margine. Într-un final realizezi faptul că semnificația unei povești este construită încet, în timp ce este spusă, de către povestitor și ascultător împreună.
Modul cum reacționăm la o poveste, felul în care alegem să ne implicăm în ea, poate scoate la iveală, uneori, cele mai ascunse porniri, înclinații, credințe. Acest lucru se întâmplă cu frații Herdman. Aceștia cresc mai mult singuri, sunt bătăioși, nu respectă autoritatea, nu învață și sunt departe de a fi inhibați sau rușinoși sau liniștiți. Cu toate acestea, când aud pentru prima dată povestea nașterii lui Iisus, au o mulțime de întrebări, încearcă să înțeleagă, iau poziții față de ceea ce cred ei că este bine și rău, își amintesc de alte povești cu întâmplări asemănătoare.
Cum citești o poveste, cum o înțelegi devine deodată la fel de important precum textul în sine, pentru că o poveste, după ce este scrisă, după ce autorul îi dă o formă și îi dă drumul în lume, devine un organism viu, a cărui formă și culoare depinde de cititor, de lectură, de generație.
Pe coperta din spate a cărții este scris „Țepoasă, delicată, nesentimentală și nostimă foc.” Aceasta îmi pare o descriere potrivită.
O poveste despre școală, despre copii, despre supraviețuire, despre șansă. O poveste care poate părea că folosește clișee, dacă am putea spune că nu cunoaștem pe nimeni nevoit să supraviețuiască.
Felul în care autoarea aruncă umor în descrierea unor situații banale, de conformitate, lipsa vreunei false pudori în descrierea situațiile de nedorit sau a vreunui mesaj moralizator; modul în care copiii sunt descoperiți încetul cu încetul, în ciuda etichetelor răsunătoare, ori mai bine spus continuul proces de formare, de cunoaștere de sine în care aceștia sunt surprinși; toate acestea fac din această carte încadrată în colecția Funny Green o poveste mult mai profundă decât ar putea părea la prima vedere. Potrivită să inspire un film de televiziune cu același nume și să fie pusă în scenă în săli de teatru, biserici și școli din întreaga lume.
În continuare ascultați un fragment în lectura familiei Adler: Andreea Alina, Irina și Alexandru, din Olanda.
