Despre poezie, partea a doua sau a treia.
Vă amintiți probabil cum am început anul acesta să citim poezii. Alesesem o carte scrisă de Carmen Tiderle, iar Matei, la vederea cărții, a protestat vehement pentru ca apoi să nu mă mai lase să mă opresc din citit. A urmat apoi cartea de poezii pe care și-a ales-o singur să o citească într-o dimineață și a continuat cu cererea de a citi în fiecare seară și poezie.
Sunt departe de a mă plânge. Nici nu contează că poate n-o să-l țină mult. Că poate o să înceapă iar să protesteze așa cum face în ultimul timp la citit. Sau poate o să facă ca astăzi, un pic mai devreme, când, după ce a căutat cea mai subțire carte pe care să o citească cu voce tare (a fost foarte mândru când a putut să-mi dovedească contrariul celor susținute de mine că nu există o carte mai mică de 24 de pagini – da, știu, uneori sunt cam naivă – și mi-a fluturat în față o carte cu 8 pagini), s-a plâns că are text mult, a citit primele patru rânduri din Degețica, m-a întrebat cum se fac copiii, iar la final l-am trimis afară să se joace, că e păcat de soare. Abia acum în timp ce scriu aceste rânduri am realizat că nu a citit. Și nici nu i-am citit încă despre Tom Sawyer.
Aceste activități au loc, desigur, în limba română. Mă gândesc că dacă îi ofer ocazia să-și exerseze logica și strategiile pe teritoriul meu, nu numai că va deveni mai bun dar le va putea aplica apoi în orice limbă… Sâc!
Revenind la poezie, deocamdată arată încă interes față de ea. Și-a dezvoltat răbdarea de a asculta poeți diferiți, stiluri diferite. Uneori mă surprinde spunând despre următoarea poezie că nu-i place – poate numai după ilustrație?! -, alteori îl surprind eu descifrând un cuvânt de pe pagina următoare.
Pe de altă parte, conversațiile noastre decurg uneori greoi. Lui Matei îi e greu să exprime toate detaliile unei situații și trebuie să revenim de mai multe ori asupra unor evenimente ca să mă asigur că am înțeles ceea ce-l preocupă. Poate fi din cauza mediului multilingv sau nu. Conversațiile noastre sunt întotdeauna într-o română curată, fără amestecuri, dar poticnită.
În acest context, atracția pentru poezie îmi pare cu sens: muzicalitatea acesteia cu repetarea sunetelor, jocurile de cuvinte, de pauze, de intonație păstrează contactul copilului multilingv cu sunetele și pronunția limbii secundare.
Sunt Simona Popa și scriu rubrica „Limba română în lume” – o serie de articole prin care căutăm să cunoaștem cât mai multe experiențe cu copii români în medii bilingve sau multilingve. În partea a doua a articolului de astăzi am invitat-o alături de noi pe Luiza Oroian să ne vorbească despre experiența, strategiile și gândurile sale.
– Dăm cu soluție ca să nu mai groeie iarbă aici, îmi zice Felix vesel când intru în curte.
– Mami, mami, mami – începe Anna să urle, plângând cu lacrimi mari – mi-am muscat wang-ul.
– Vreau paste gewoon!
– Nu, eu vreau cu echte ketchup!
– Nou zeg, simple sunt mai lekker!
Acestea sunt doar câteva exemple de conversații normale din familia noastră. Suntem un cuplu de români stabiliți în Olanda de aproape unsprezece ani. Felix s-a născut acum șase ani, iar Anna, sora lui, acum patru ani. Cu toate că vizităm cu drag țara noastră natală, atât Ardealul liniștit al soțului meu cât și sudul meu agitat, pentru copiii noștri acasă este și va fi întotdeauna Olanda.
Aici au fost la grădiniță de dinainte de a împlini un an, aici merg la școală și si-și fac prieteni. Am citit la un moment dat într-un articol olandez despre creșterea copiilor că în jurul vârstei de patru ani copiii încep să trăiască în două universuri – cel de acasă și cel de la școală. Faptul că aceste două universuri au și limbi diferite face ca lucrurile să fie și mai interesante pentru copiii mei.
Ei știu de mici că există mai multe limbi, că la școală/grădi vorbim o limbă iar acasă alta. Știu, deasemenea, că mami vorbește mai multe limbi și că tati vorbește câteva dar nu pe cea de la școala lor. Le-am vorbit despre multilingvism ca despre o super putere, pentru că eu chiar cred că este cu adevărat una.
Copiii știu cine ce limbă înțelege, când vorbesc cu bunicii și nu știu un cuvânt în română explică despre ce este vorba. Se mai întâmplă ca Anna să le zică bunicilor cuvinte în olandeză iar Felix le traduce sau explică. La școală la fel, știu că nu pot folosi cuvinte în romană pentru că nu vor fi înțeleși.
Am impresia că ei înțeleg foarte bine că aceste doua limbi sunt diferite. În ciuda acestui fapt, în familia noastră restrânsă este folosită foarte des o rolandeză înțeleasă doar de noi sau poate și de prietenii noștri apropiați care sunt în aceeași situație.
Atunci când cei mici folosesc un mix de cuvinte încerc să le răspund întotdeauna folosind cuvântul în romană:
– Dăm cu soluție ca să nu mai groeie iarbă aici, îmi zice Felix vesel când intru în curte.
– Aaa, dați cu soluție ca să nu mai crească iarbă, super!
Încerc să fac asta cât mai natural posibil și fără să sune ca o mustrare sau o corectare. Nu vreau să uite cuvintele în limba maternă dar nici nu vreau să le neg dreptul la a treia lor cultură.
Third culture kids tind să-și dezvolte propria cultură, care poate fi considerată un amestec din culturile părinților lor și a țării gazdă. De aceea, ei sunt numiți și „copii ai celei de-a treia culturi”, deoarece se identifică cu o cultură distinctă, diferită de cea a părinților lor și de cea a țării lor de origine.
Copiii mei nu sunt olandezi, dar nu sunt nici români, ei sunt romano-olandezi. Și așa cum sunt liberi să zică „No, bine” ca în Ardeal, sau „stai nițel” ca la Ploiești, asa pot să zică și „vreau un botterham cu hageslag, te rog”.