Sursă poză autoare: pammunozryan.com
Vă salut! Și de data asta, am scris o recenzie cât două, pentru o singură carte! Și voi mai face asta! Cartea este intitulată „Pictează vântul”, este scrisă de Pam Muñoz Ryan, tradusă de Mihaela Sofonea și apărută la editura Arthur. Povestea mi-a creat sentimente și păreri mixte, însă am ajuns la o opinie clară… notată în recenzie. Lectură plăcută!
Maya, o fetiță de 11 ani, are o pasiune arzătoare pentru cai și dorește să afle cât mai mult despre mama ei care a murit într-un accident rutier și despre iapa pe care aceasta o călărea, Artemisia. Însă este nevoită să locuiască la bunica ei traumatizată, perfecționistă, obsesivă…
Asta până când bunica moare, la rândul ei, subit, iar Maya pleacă în sălbăticia din Wyoming pentru a locui cu mătușa și unchii ei, unde descoperă adevăratul sens al mulțumirii. Și Artemisia este pierdută, așteptând să fie găsită!
Situația îi este prezentată cititorului îndeajuns, lăsând loc de interpretare și precizând toate detaliile într-o manieră care le face ușor de „prins”. Însă faptele cu adevărat importante, adică intriga, nu sunt la fel de dezvoltate ca și situația inițială… iar conexiunea pe care am reușit s-o formez cu personajele a fost una superficială (nu sunt hacker, mă refer la altceva).
Pare că povestea s-a terminat lent, dar și rapid: lent, pentru că au fost anumite părți în care îmi venea să închid cartea, mă plictiseam; și rapid, deoarece cartea pare scurtă în lipsa unor conflictelor majore. Nu se întâmplă mare lucru în ea – sau dacă se întâmplă, nu mă impresionează.
Ceea ce mi-a plăcut a fost capacitatea autoarei de a crea dialoguri complexe, pline de emoție. Personajele au ajuns să vorbească exact cum mi-aș fi imaginat că vor vorbi, iar din vorbele lor se desprind cu ușurință stări și sentimente. Pentru mine, e de admirat cum, de asemenea, replicile nu sunt „pe scurt”.
…Pentru că de fiecare dată când eu am încercat să scriu o poveste care se bazează pe dialog, spusele personajelor reflectau cel mai mult starea mea și nu starea presupusă. De asemenea, mi-era greu să fac personajele să dea grai a tot ce aveam în cap. Prin urmare, admir talentul necesar existenței ca scriitor și admir talentul de care autoarea a dat dovadă!
Totuși îmi place ideea poveștii în sine și ar fi fost perfectă, dacă, poate, ar fi avut mai multă acțiune? Sau mai multă intrigă? Poate ar fi mers ceva cu adevărat fascinant?
Mă rog, pentru mine nu a fost destul, însă dacă-ți plac caii, înseamnă că această carte-i perfectă pentru ține.
Apropo, nu mi-au plăcut niciodată caii, în principal pentru că sunt animale mari, mai puternice ca mine, oarecum imprevizibile și ușor scârboși. Prefer pisicile… Un cal ar putea cu mare ușurință să mă trimită în spital, o pisică nu. În plus pisicile sunt pufoase.
Din carte nu lipsesc descrierile elaborate și detaliile fine care o fac să fie bună, dacă ar fi fost povestea în sine mai pe placul meu…
Un lucru pe care nu-l întâlnesc des la cărțile pe care le citesc este un interviu cu autorul/autoarea la final și nici instrucțiuni exacte despre cum să faci un săculeț, darămite sugestii pentru a supraviețui în natură! Să nu uităm de fragmentele din jurnalul de călătorie al autoarei… Însă cartea are toate astea la un loc!
Importanța acestei cărți pentru tine depinde de gusturile tale… Per total, se merită a fi citită și cumpărată în cazul în care ești avid de povești simple despre oameni simpli, cu o înclinare spre a iubi natura și sălbăticia. Și dacă se nimerește să te descriu, atunci… lectură plăcută!
( Cartea a fost pusă la dispoziție de editura Arthur )
