– Mami, mâine seară nu mai citești tu. Îți citesc eu cartea asta, spune M. dând fuga în mansardă unde întind rufe, după ce tocmai a terminat de citit cartea Cu toții au văzut o pisică. Se vede că este mândru de el: tocmai a citit cap-coadă prima lui carte. Cartea are text puțin, repetitiv și scris cu font mare. I-am citit-o și eu cu o seară înainte. În seara asta a citit-o el singur iar tatăl lui a ascultat. La final era greu de spus care dintre cei doi era mai încântat.
În seara următoare, a luat cartea în pat și a citit-o din nou cu voce tare. Apoi am continuat să citim împreună altă carte. De data aceasta am citit câte o pagină fiecare, de preferat el pe cele cu text mai puțin iar eu pe celelalte.
Cititul lui s-a îmbunătățit vizibil. Nu mai stă să identifice și să spună fiecare literă pentru ca apoi să rostească întregul cuvânt, mai mult din memorie. Acum leagă literele și le lungește până îi iese cuvântul întreg. Continuă totuși să caute calea mai scurtă și să ghicească ici pe colo câte un cuvânt numai după primele litere sau chiar după poze.
Zilele trecute, după ce a terminat de citit o poveste din Supa de șoricel, am continuat să discutăm despre tocmai ceea ce citise, întrebându-l din aproape în aproape despre poveste, începând cu ultimele împrejurări ale acesteia. Ba chiar la un moment dat a început să caute răspunsul la o întrebare în textul cărții. Nu am insistat mai mult de 2-3 întrebări, considerând că pentru prima discuție despre ceea ce a înțeles din textul pe care el însuși îl citise era suficient.
Cărțile pe care le citește cu voce tare și le alege el singur. Intuitiv caută cărți cu font mare, dar acum câteva săptămâni m-a suprins alegându-și o carte de poezii, Gulii verzi în țara pisicilor – afișarea cărților de poezii timp de câteva săptămâni, dăduse rezultate.
Sunt Simona Popa și scriu, printre altele, rubrica „Limba română în lume” – o serie de articole prin care căutăm să cunoaștem cât mai multe experiențe cu copii români în medii bilingve sau multilingve. De aceea în partea a doua a fiecărui articol invităm alături de noi părinți români care să ne vorbească despre propriile lor experiențe, strategii și gânduri.
În continuare, am invitat-o pe Denisa Manica să ne povestească despre relația cu limba română, într-un mediu bilingv, a copiilor săi.
În momentul în care ne-am mutat în Olanda, copiii noștri aveau 7 respectiv 5 ani și jumătate.
La vremea aceea, singura limbă pe care o stăpâneau bine era cea maternă. Toată viața lor de până atunci vorbiseră și trăiseră doar în limba română.
Copilul mai mare, învățase natural să citească la 6 ani și, până la începutul pandemiei, reușise să parcurgă jumătate de clasă pregătitoare în România. Fetița însă, era la grădiniță în grupa mijlocie. Cunoștea literele, dar era la început cu cititul în limba română.
Acum, la distanță de peste 2 ani și jumătate, viața lor se întâmplă în două limbi. Cea mai mare parte din zi, în cursul săptămânii, o petrec la școală. Acolo comunică și învață în neerlandeză, limba care le devine din ce în ce mai la îndemână. După ce se întorc acasă, comută pe limba română. Dacă mai rămân să se mai și joace cu câte un coleg de clasă după terminarea orelor, în mod firesc timpul alocat comunicării în limba româna se reduce la un sfert din întreaga zi. Prin urmare, au început apară dezacorduri (mai ales în ceea ce privește conjugarea verbelor), să inventeze cuvinte româno-neerlandeze și chiar să caute traducerea unui cuvânt din neerlandeză în română.
În ceea ce privește cititul, limba română pierde în mod evident și aici teren. Chiar dacă am adus cu noi biblioteca de cărți pentru copii în limba română și, între timp, am comandat altele mai potrivite vârstei. Amândoi au abonament la biblioteca locală și împrumută frecvent cărți pe baza recomandărilor pe care le primesc de la profesorii de la școală sau anumite titluri ce sunt în trend în rândul colegilor. Nu prea avem cum să concurăm cu acest lucru și nici nu ne-am propus.
Obiectivul nostru principal este să citească. Indiferent că o fac în limba maternă sau în cea mai nou achiziționată. Totuși, copilul mai mare pare să poată și să își dorescă să citească mai mult în limba română. Spre deosebire de sora lui, care are o preferință declarată pentru lectura în neerlandeză.
Desigur, cel mai deficitar este scrisul în limba română. Deși eu am avut o pasiune în școală pentru învățarea limbii române, îmi dau seama că pentru ei lucrurile nu vor sta chiar la fel.
Ce facem în mod activ pentru păstrarea limbii române într-o formă cât mai nealterată?
Răspunsul este simplu: corectăm, corectăm și iar corectăm. 😊 Atunci când se strecoară în vocabular câte un cuvânt deformat, aducem forma corectă. La fel când „doar” se transformă pe hârtie în „duar”. Corectăm și cititul atunci când se impune și încurajăm pronunția corectă atunci când grupurile de litere „ge”, „gi”, „ce”, „ci”, „ghe”, „ghi” și „che”, „chi” le ies în cale.
Vacanțele de vară le petrecem de regulă în România, moment în care neerlandeza trece în stare latentă pentru aproape 6 săptămâni. Și nu plecăm din țară până nu facem o tură de shopping de cărți în limba română, pe care apoi fie le citesc ei, fie le citesc eu seara la culcare. Acum suntem în faza Harry Potter și ne luptăm cu stufosul volum 5.
Cu scrisul nu am insistat până acum și nici nu avem de gând să o facem mai mult de aici înainte. Fiind în perioada în care achiziționează scrisul în neerlandeză, pentru ei (și pentru noi) este mult mai important să își concentreze mare parte din resurse și atenție spre limba în care vor fi evaluați pe viitor. Nu renunțăm definitiv la ideea de o oarecare corectitudine în limba română scrisă. Dar deocamdată încercăm să respectăm nevoile actuale și ritmul de învățare natural, sperând că la un moment dat vor dori să scrie corect și inteligibil o felicitare sau o scrisoare pentru familia și prietenii din România.
