sursa poza autor babelio.com
Pe drum spre bunica ei, Scufița Roșie se întâlnește cu Lupul mare și rău. Probabil scena vă este cunoscută dintr-o altă poveste, iar începutul familiar vă crează o stare de comfort pentru că știți desigur ce va urma. Dar dacă totuși nu este vorba despre acea întâlnire? Dacă în loc să spunem că Scufița Roșie se întâlnește cu lupul mare și rău, spunem că se întâlnește iarăși cu un lup mare și rău? Asta ar putea însemna că nici Scufița Roșie și nici lupul nu mai sunt (chiar) ce au fost. Ar putea însemna că este vorba despre o altă întâmplare și o altă poveste. Asta este ceea ce numim o poveste revizuită.
O avem pe Scufița Roșie, îl avem pe lup, pe bunică și… veți vedea voi cine mai apare. Scufița Roșie are în continuare grijă de bunica ei. (Ați observat, oare, ce încântați sunt copii să-i vadă pe bunici sau să aibă grijă de ei?) Tot pe un drum, tot prin pădure se întâlnește cu lupul, dar de aici încolo este cu totul altă poveste. Pentru că de data aceasta, în loc să răspundă ea la întrebări sau să ia de bun ce spune lupul, Scufița Roșie are propriile ei întrebări. De fapt este una singură, dar foarte potrivită în orice context.
A întreba sau a fi luat la întrebări. Între cele două există o mare diferență. Atât de atitudine cât și de efect, se pare.
Priviți postura Scufiței Roșii de pe fiecare pagină. Doar atunci când lupul evoca propria frică, fetița empatizează cu el și-și coboară capul – imaginea este cu atât mai elocventă cu cât lupul este ilustrat ca fiind mai înalt nu numai față de Scufița Roșie dar și față de vânător ( uite! că am dezvăluit și cel de-al patrulea personaj).
Pe de altă parte nu numai că acțiunea Scufiței Roșii o va trece prin situația dificilă în care se găsește – ca urmare a întâlnirii cu lupul, în pădure – , dar acțiunea respectivă constă, nici mai mult nici mai puțin, în a vorbi, mai exact a întreba.
Apogeul este punctat tot pe măsura basmului, atunci când Scufița Roșie iese din burta lupului gata să răspundă ea însăși unei întrebări de genul De ce?, înțelegând legătura cauză-efect și fiind în măsură să explice la rândul ei.
Scriitorul și ilustratorul Michel van Zeveren folosește textul și ilustrația cu o precizie aproape chirurgicală. Fiecare are rolul său, semnificația sa, povestea nu ar putea fi spusă sau ar fi lipsită de sens dacă ar fi citită doar într-unul dintre cele două medii.
Ilustrații neîncărcate, expresive, al căror limbaj nonverbal ( expresivitate facială, gesturi, mișcarea corpului, postura) completează textul creând substratul emoțional. Am putea spune că textul este folosit pentru a afla date, informații pe tiparul efect-cauză iar ilustrațiile ajută la perceperea și absorbirea emoțiilor, a stărilor personajelor.
Autorul belgian contemporan Michel van Zeveren combină în cartea sa Da’ de ce?, apărută la editura Portocala Albastră, un basm și o observație-fapt din dezvoltarea timpurie a copilului pentru a crea o poveste revizuită a Scufiței Roșii care să vorbească despre dezvoltarea și împuternicirea copilului prin stimularea curiozității, lipsa fricii și folosirea cuvintelor.
(Cartea a fost pusă la dispoziție de editura Portocala Albastră)
