Vă salut, din nou! Îmi este din ce în ce mai greu să compun introuri originale, așa că vă rog să vă imaginați că tocmai am scris aici ceva măreț. Oricum, cărțile pe care le-am recenzat de data aceasta se numesc „Iarna lui Brian” și „Castelul din pod” … Lectură plăcută și vă sunt recunoscător dacă v-ați îndurat să vă uitați peste recenziile mele. 🙂
Să începem cu „Iarna lui Brian”, scrisă de Gary Paulsen, tradusă din engleză de Ciprian Jeler și apărută la editura Arthur.
Ce vă vine în minte când auziți acest titlu? Despre ce credeți că ar putea fi cartea? Poate… despre sărbătorile de iarnă petrecute la bunicii lui Brian? Sau poate despre vizita la un unchi morocănos, care ajunge să se extindă pe tot timpul iernii din cauza morții bruște a ambilor părinți? Eventual, ar putea fi vorba despre tristul Crăciun al unui copil la care Moșul nu a putut veni?
Sunt aici să vă dovedesc că nu ați ghicit: povestea se centrează pe iarna și un sfârșit de toamnă petrecute de Brian, în sălbăticia Canadei, în urma prăbușirii avionului în care călătorea. Brian este doar un tânăr, o persoană aflată între copilărie și adolescență – el are 13 ani și un singur scop, acela de a supraviețui.
Dacă-mi urmăriți de mult recenziile, știți probabil că am apreciat enorm cartea „Robinson Crusoe” – asta a făcut automat ca și această carte să-mi fie pe plac. „Iarna lui Brian” povestește într-un mod care mă face să-mi doresc să fiu în locul băiatului, da, în locul lui. Dintr-o dată, nimic nu pare mai interesant decât supraviețuirea pe cont propriu a unui adolescent în pădurile geroase (minus dooj’ de grade) care implică vânatul – „omor ca să trăiesc” – și confecționarea propriei veste din piele. Ce tare!
sursa outsideonline.com
Din păcate, cartea nu are ilustrații, însă asta mi-a permis să-mi construiesc scena perfectă în capul meu, unde totul s-a așezat cum mi-am dorit.
Genul ăsta de poveste mă face să vreau să fiu singur. Să fie noapte și să privesc luminile orașului de sus în timp ce ascult liniștea din jurul meu; să nu mă gândesc la nimic – să nu trebuiască să mă gândesc la nimic!
Acest link duce la melodia care s-ar auzi din când în când pe fundal dacă „Iarna lui Brian” ar fi un film. Sau cel puțin așa cred eu.
Uitându-ne pe copertă și punând totul cap la cap, intuim cam despre ce ar putea fi vorba: un castel de jucărie într-un pod.
Desigur că la prima vedere nu este interesant, dacă uiți să arunci o privire pe spatele cărții, acolo unde-și face reclamă …
Doar că jucăriile castelului secular prind viață și noul lor stăpân (William, 10 ani, face gimnastică) este de acord să dezlege enigma din castelul în care un vrăjitor cel puțin malefic se ascunde. Mai sună plictisitor? Așa credeam și eu.
sursa poza autoare elizabethwinthrop.com
Pentru mine, cartea a fost interesantă și mi-a păstrat concentrarea și atenția pentru primele 100 de pagini, însă modul în care este scrisă, cu o anumită monotonie, m-a împiedicat să mă bucur sută la sută de carte… Citisem undeva despre cum poți induce suspans în narațiunea ta folosindu-te de diferitele lungimi ale propozițiilor. Într-o situație alertă, propozițiile devin scurte și concise, de parcă naratorul ar fi mai atent la ce se întâmplă în text, ca la spectacol, decât pe… jobul lui de narator.
În schimb, într-o situație calmă, relaxată, adormită, propozițiile sunt „înflorate” și devin mai lungi.
Ei bine, cartea suferă sever de lipsa acestei variații.
Cât despre poveste în sine, n-aș putea spune că e rea, ba dimpotrivă. Ideea de „avem un copil care ascunde un cavaler viu de 6 centimetri în pod” e chiar aproape originală.
De ce „aproape”? Pentru că se axează în mare parte pe magie și magia este un subiect deja explorat de nenumărați autori.
În definitiv, cartea este plăcută! Bună de citit când te plictisești amarnic, dar și când ești un admirator înflăcărat al cavalerilor Evului Mediu… amândouă scenariile îmi par înrudite.
