„Povești de citit sub bancă” și “Micuțul Nicolas și prietenii lui” sunt similare: amândouă vorbesc despre elevi interesați numai de pauză și modă și care se simt onorați de faptul că nu se descurcă cu învățătura. Totusi, stilurile autorilor celor două cărți sunt unice și vă vorbesc despre ele în recenzii 🙂 .
Nicolas, împreună cu gașca lui pestriță de prieteni, învață lecțiile importante ale vieții, din care cea mai însemnată: degeaba vrei să fii cel mai bun din clasă, dacă nu porți ochelari…
Cel mai puternic motiv pe care l-am avut să citesc această carte au fost vechile minialbume de caricaturi. Văzând desenul de pe coperta cărții, m-am gândit imediat la ele…
Ilustrațiile acestea înseamnă mult pentru mine, nu doar pentru că îmi aduc un fel de nostalgie, dar și pentru că sunt foarte expresive, chiar dacă sunt simple. Ilustratorul a creat expresii de teamă, bucurie, confuzie, nerăbdare, amuzament cu câteva mișcări de creion… Personajele au capete mari, alungite și smocuri de păr; totuși, ei sunt niște omuleți și asta este ușor de înțeles, doar uitându-te la ei. Pentru asta, îmi par foarte reușiți iar stilul de realizare de admirat.
Ce mi-a mai plăcut mult la cartea de față este faptul că Nicolas și prietenii lui aiuriți se au ca frații între ei (în afara momentelor în care se bat – ceea ce se întâmplă destul de des). Sunt jucăuși, se înțeleg și se distrează de minune; pare-se că singurul lor motiv de a veni la școală este pentru a se întâlni, a vorbi, a se juca… și cumva reflectă realitatea: cam așa-i și la mine în clasă 🙂 .
Aceasta este cu siguranță o carte hazlie, despre care îmi pare rău că nu-i mai lungă. Ce să vă mai spun? Mă bucur că am putut să-mi împărtășesc „experiențele” de cititor și sper că v-am trezit interesul de a o citi. Cu drag!
Pe spatele cărții, mai jos, avem o notă de la autor. El ne spune (și asta mi-a plăcut mult) că a dorit să scrie o carte care le ține partea copiilor – în povești este vorba de o clasă de copii ghiduși, pasionați de telefoane, a căror oră preferată este pauza.
Cartea constă-ntr-o o serie de povestiri despre aceeași copii. Ele sunt mai puțin obișnuite decât vă imaginați: pești fermecați, dar cu un program încărcat, se pot găsi în toaleta fetelor; profesorii stau în bănci, iar elevii la catedră (oare cum încap acolo?); toată lumea-i bolnavă în ziua tezei (parcă-i un făcut!) și nimeni nu știe ce-i în sala 26 pentru că toți cei care au intrat acolo nu s-au mai întors. Femeia de serviciu este singura supraviețuitoare, dar nu vorbește despre asta.
Întreaga carte are o aura nătângă asupra ei, fără a fi exagerată totuși. Copiii nu se bat din clipă-n clipă, ca în „Micuțul Nicolas și prietenii lui” și nici nu se ceartă des. Tocilarii nu sunt văzuți cu ochi buni de către restul clasei.
Ce mi-a plăcut la carte? Faptul că fiecare elev pare să aibă sentimente, îngrijorări, și o judecată… cât-de-cât limpede. În „Micuțul Nicolas și prietenii lui”, o carte foarte asemănătoare cu aceasta, copii sunt personaje conduse de cheful de joacă și de nerăbdare; dar aici ei sunt… altfel.
Ilustrațiile sunt cu adevărat bune (zic eu, mare critic de artă): am remarcat „flexibilitatea” pe care o au personajele, atenția la detalii și figurile expresive. Nici nu pot să mă decid ce-mi place mai mult: ilustrațiile sau poveștile!
Sper că recenzia mea v-a spus destule despre carte și ce cred eu despre ea. Vă mulțumesc și vă urez lectură plăcută!
