Recenzia lui Ioan

Cărțile acestea sunt, într-adevăr, foarte diferite. Una este despre sclavia din America de Sud, iar cealaltă despre… bucătărese diabolice?! Le-am recenzat pe amândouă și vă invit să aruncați o privire. Lectură plăcută!

Atacul diabolicelor bucătărese, scrisă de Pamela Butchart, ilustrată de Thomas Flintham, tradusă din limba engleză de Sorin Petrescu și apărută la editura Corint Junior. 

Izzy și prietenii ei sperioși își dau seama că ceva nu e în regulă la cantina școlii lor: șefa-bucătăreasă s-a schimbat, meniul conține cuvinte îngrijorătoare, iar în apa pe care fetele o primesc se află un fel de… puncte negre. Ce se petrece? Vor afla ele! Cumva.

Citind această carte, m-am simțit ca un băiat de 13 ani care s-a dus la petrecerea de aniversare a unui copil de 7 ani: e distractiv, sigur, dar eu nu mă pot distra. Autoarea folosește un limbaj perfect pentru un absolvent al clasei a doua: mai toate descrierile sunt compuse din cuvintele „ciudat” și „diabolic”. Cam atât.

Ilustrațiile sunt decente: simple și cât-de-cât expresive. Cu ceea ce nu sunt de acord însă,  este „rigiditatea” pe care o au: fețele copiilor nu arată emoții mai puternice decât, să spunem, teroarea (și aceea ameliorată), iar gesturile și mișcările par și ele domoale. Pur și simplu nu sunt convins de aceste ilustrații! Totuși, ele arată bine și sunt drăguțe.

Povestea nu-i rea deloc: până la urmă avem intrigă, probleme de depășit și adversari, iar la final treburile devin destul de grave. Ajung la apogeu.

Stilul în care a fost scrisă povestea, pe de altă parte…

Ei bine, aici depinde de perspectivă: un copil de 6 ani ar adora cartea, pentru că este scrisă în acel stil „rapid”, ca și cum autorul (agitat și entuziasmat) ar vorbi cu cititorul. În schimb, un copil de 13 ani (îi mai poți spune copil?), dacă este un cititor pasionat și are experiență de șoarece de bibliotecă, nu s-ar lăsa impresionat. Eu, personal, am avut o perioadă în care mi-au plăcut genul acesta de cărți, acum muult timp, dar mi-a trecut…

Este o carte bună pentru copii, în general. Eu aș fi făcut-o mai… calmă – o să înțelegeți la ce mă refer citind-o.

Coliba unchiului Tom, scrisă de Harriet Beecher-Stowe, editura Tineretului.

Cartea asta fost scrisă în anul 1852! Este o carte veche într-adevăr, iar pe-atunci oamenii de culoare încă erau folosiți în America pe plantații sau în alte posturi, ca sclavi. De fapt, această carte este în principal despre scavie și despre unchiul Tom, un bătrân evlavios și iubitor de Biblie.

Iar cel de pe copertă este unchiul Tom.

Recunosc că m-a luat un pic prin surprindere, pentru că nu cunoșteam toate aceste aspecte legate de statutul de sclavi al unor oameni, iar lectura cărții și această recenzie în sine a reprezentat pentru mine un pretext de studiu.

Cartea este plină de fragmente de psalmi și proverbe religioase și… „cântece metodiste”, cântate și rostite, desigur, de unchiul Tom. El este un om blând, iubitor, înțelegător care, împreună cu alți sclavi, a fost vândut pentru a acoperi niște datorii și l-a cunoscut pe Saint Clare care l-a… dar deja spun  prea multe.

În schimb, vă voi spune despre Descrierile Complexe (DC).

Autoarea nu folosește descrieri superficiale, scurte sau seci, în schimb le întrebuințează pe cele complexe. Dar de ce contează asta? Pentru că acestea au un impact asupra cititorului: îl pot ajută să înțeleagă ce se petrece, să știe exact ce se întâmplă în poveste fără să se piardă în imaginația proprie.

Pe mine DC m-au ajutat, dar nu mi-au plăcut pentru că nu prea mi-au dat libertate de imaginație. Personajele sunt zugrăvite cu iscusință și, chiar dacă majoritatea lor au avut o descriere amplă și mi-au fost prezentate cu pricepere, uneori eu tot nu am reușit să rețin cine este X sau Y. Dar, hei, asta nu înseamnă neapărat că e o carte grea – poate doar nu am fost atent.

Ceea ce mi-a plăcut în carte au fost personalitățile puțin exagerate ale personajelor: Legree, un om crud, bețiv etc., Augustin liniștit și ironic, cu un limbaj dezvoltat și, desigur, unchiul Tom care e în stare să se „sacrifice” pentru credința lui. Pe bune, personalitățile exagerate fac textul puțin mai previzibil și ușor de înțeles.

Închei recenzia aici, deși s-ar putea scrie multe despre această carte.

Până data viitoare!

Leave a comment

Your email address will not be published.

%d bloggers like this: