Recenzia lui Ioan

Vă salut! Astăzi este o zi specială. Am citit și recenzat două cărți unice, puțin diferite de restul cărților despre care v-am povestit până acum: e vorba despre un volum la care au participat peste 20 de scriitori și o carte despre neputința de a vorbi, de a merge sau măcar de a mânca singur. Sunt (aproape) sigur că nu e ce vă imaginați… așa că vă invit să aruncați o privire peste recenziile mele. 

Hai, relaxați-vă!

Care-i faza cu cititul?, volum coordonat de Liviu Papadima, ilustrat de Irina Dobrescu, apărut la editura Arthur, colecția „Cărțile Mele”.

Avem de-a face cu o carte, să spunem… specială, pentru că nu are un singur autor, ci 26 de autori. Mai bine i-aș numi colaboratori totuși, pentru că fiecare are „partea lui”, deci ei nu au lucrat împreună la carte.

Ei vorbesc despre ei înșiși, despre citit, cărți și deseori despre prima carte pe care au citit-o.

Sunt fericit să primesc bucățele din amintirile acestor oameni, să-mi compar experiența de cititor cu a lor și să descopăr ce au făcut ei în plus față de mine. Pentru că da, asta am făcut citind această carte: m-am comparat cu ei. 

Sunt mereu în căutarea unui nou „mai bun decât mine”, fară măcar să-mi dau seama. Este o sete absurdă de a mă simți mai bun sau mai rău decât altul, de exemplu pentru că am citit cartea X și el a citit Y. „Care-i faza cu cititul?” mi-a fost un ajutor în a afla ce pot să îmbunătățesc la mine.

M-a făcut să-mi dau seama că am început să îmi pierd însușirile de cititor adevărat… chiar dacă citesc cărți destul de des, ceva s-a întâmplat: nu mai am aceeași poftă de cărți, sau foame pentru litere. Odată, am citit o carte groasă din seria Harry Potter într-o singură zi, cap-coadă. 

Poate e pentru că acum sunt mai ocupat? Sau, oare, mă distrage laptopul?

Dacă am un sentiment puternic provocat de această carte, atunci sigur acel sentiment este motivația. Vreau să stabilesc recorduri proprii; să revin la vechiul eu, cititorul avid! Mi-e dor de mine.

Ilustrațiile radiază de… cum să-i spun? Clar e un fel de senzație, un gust sau un miros. Poate fi un pepene, o oală cu modele florale sau o coală de sugativă. Desenele din carte mă duc cu gândul la vară. În unele dintre ele poți vedea un omuleț absorbit de ceea ce citește care stă tolănit în pat sau este afundat într-o canapea cu o revistă cât casa ori… într-o stridie(!?).

Sunt mare fan al cărților ce-mi provoacă sentimente puternice: de asta ador Harry Potter și Cronicile Lumii de Margine. Prin urmare sunt mare fan al acestei cărți. Mă bucur să vi-o prezint și doresc să vă facă să vă gândiți la voi, așa cum m-a făcut și pe mine. 

Din capul meu, scrisă de Sharon M. Draper, tradusă din limba engleză de Iulia Arsintescu, apărută la editura Arthur. 

Melody are paralizie cerebrală și, prin urmare, nu poate vorbi sau merge, dar poate gândi ca toți copiii și are, cum spune ea, o memorie excelentă: își amintește fiecare senzație, sunet sau emoție și chiar le asociază culori. Melody suferă și pentru că are atââât de multe lucruri de spus, dar este forțată să le țină încuiate în ea.

Mi-am dat seama, după ceva timp de gândire, că ceea ce face această carte interesantă nu sunt sentimentele provocate de acțiunea poveștii, ci sentimentele pe care le simți față de Melody, empatia. Te poți bucura că și-a luat un nou scaun cu rotile sau poți fi trist pentru că i-a murit peștișorul. Simțeam nevoia unei povești care să mă forțeze să simt acest tip de sentimente, iar aceasta carte m-a ajutat.

Dar să nu credeți că Melody stă acasă și pierde timpul. Ea participă la concursuri de cunoștințe generale, are 2 prieteni minunați care o ajută să treacă peste limitele ei și o familie care o susține. Povestea arată foarte bine importanța empatiei față de cei din jur și, totodată, faptul că toți putem, deci cred că această carte este o lecție importantă (nu numai pentru copii!).

Melody ne inspiră să nu ne dăm bătuți, să continuăm, pentru că până la urmă… e greu să fii ea, dar tot nu s-a lăsat! Fiind inspirată la rândul ei de Stephen Hawking, ea și-a ajutat echipa și nu a lăsat fetele sâcâitoare și răutăcioase să-i strice ziua, nu… mereu.

Melody ne arată importanța cuvintelor. Pentru 10 ani din viața ei, nu a rostit nici un cuvânt și câteodată plânge de frustrare pentru că, din nou, are atââât de multe lucruri de spus.

Este greu să vorbești despre această carte și simt că mai sunt lucruri de aflat și de înțeles despre ea. Totuși, ea ne inspiră și ne face să ne dăm seama cât de norocoși suntem să avem un dinte strâmb sau un ochi șui. 

Cu asta închei recenzia și vă urez o zi plăcută!

Leave a comment

Your email address will not be published.

%d bloggers like this: