Am terminat de citit Rostogol iluzionist, ultima carte apărută în seria Rostogol scrisă de autoarea Lavinia Braniște. Am terminat-o acum două zile și de atunci mi-am repetat în minte ce anume vreau să spun despre ea. A fost una dintre acele puține discuții constructive pe care le port cu mine însămi. Și în timp ce scriam primele cuvinte ale acestui alineat, am realizat că tocmai am găsit răspunsul ( al meu, cel puțin ) la ceea ce urma să fie o observație încheiată cu semnul întrebării sau deschisă.
Finalul cărții mi-a adus aminte de o discuție despre o altă carte a aceleași autoare, Anatol și Gregor la aeroport. Interlocutoarea mea de atunci îmi spunea că încheierea povești a luat-o prin surprindere, mai direct că nimic din ceea ce se întâmplase până atunci în poveste nu avea legătură cu finalul. Atunci nu am fost de acord, poate pentru că m-am identificat cu cel de-al doilea copil care își dorește foarte mult prietenia fratelui său mai mare. În plus, recitind cu atenție povestea găseai indicii peste tot. Cumva autoarea reușise să creeze impresia că povestea este despre altceva. Și poate că era. Sau poate că era și despre altceva.
De data aceasta, și mie mi s-a că finalul nu se potrivește cu restul poveștii. După toate peripețiile prin care trece Rostogol pentru a realiza un spectacol de iluzionism cu scopul de a strânge bani pentru biblioteca din sat, cartea se încheie cu el fericit că și-a descoperit adevărata superputere iar aceasta are, cumva, legătură cu rața Grațian și bursucul Urlic care „au chicotit împreună fără oprire” tot spectacolul.
Am senzația, citind cartea, că am văzut un spectacol de iluzionism, iar Rostogol (sau autoarea) mi-a ținut atenția ocupată cu baloane sparte, bulbi de lalele și lapte cu cacao, în timp ce … (Rostogol sau autoarea) adună oamenii împreună. Sau îi face să râdă. Ori îi pune pe gânduri… Oricum, e clar ca un număr de iluzionism. Nu-i așa?
Dar să vedem ce alte idei mai găsim în seria Rostogol a Laviniei Braniște.
În primele două cărți, Rostogol, al cărui nume se regăsește-n titlul fiecărui volum și prin urmare te-ai aștepta să citești despre ce face, ce simte sau ce vede el, este mai degrabă inactiv – toată lumea pare să se gândească la el sau să acționeze în funcție de el și asta ocupă cam toată povestea, lui nu-i mai rămâne decât să fie prezent fizic sau în gândurile cuiva. Dacă în primul volum putem spune că purcelușul nu era încă născut și de aici lipsa sa de energie, în cea de-a doua carte Rostogol, reunit de data aceasta cu mama și cei 10 frați ai săi, acționează doar în două dintre cele 20 de capitole: prima dată când are inițiativa de a planta, crește și păzi pepeni, și a doua oară la finalul cărții când dezgroapă mult căutatul ochean. Nu se insistă prea mult asupra lui. M-aș risca să spun că acest lucru este recognoscibil, pentru generația mea cel puțin, în ceea ce privește percepția asupra copilului.
Pe de altă parte, Rostogol, cel nenăscut sau cel aflat în primele săptămâni de viață, compensează lipsa de acțiune cu atitudini care par să îi depășească vârsta biogică. A se vedea rușinea pe care o simte de a fi provocat o neplăcere berzei, veleitățile de antreprenor de care dă dovadă sau faptul că „și-a pus în gând să fie un copil bun pentru mama”.
Și ajungem la înșiruirea de mici radiografii sociale, contractate în cel mult o propoziție-două, cu care ne putem delecta, noi adulții cel puțin. Totul prezentat cu umor și ironie. De exemplu, vulpoiul Socott și micul câine Bobus trec amândoi prin crize de identitate, încercând să-și lămurească cu ce se mânâncă masculinitatea; barza Flavia dă ocazia unei alte reflecții asupra relațiilor dintre copii și bunicii lor – o temă abordată frecvent de autoare în cărțile sale pentru copii – sau, mai bine spus, asupra relației bunicilor cu nepoții lor, deoarece, cu o singură excepție (Duminică și alte povestiri cu Iosifel), lucrurile sunt prezentate din punctul de vedere al bunicii sau al bunicului.
De altfel, iată ce spunea autoarea în 2017 când încă era la început de drum în literatura pentru copii: „(literatura pentru copii) E un teritoriu foarte diferit de cel al romanelor pentru adulți pentru că îmi dă o libertate neînchipuită. Pot să fac orice cu personajele alea. În primul rând, pentru că nu sunt oameni și li se poate întâmpla orice. Pot pune pe seama lor tot felul de filosofii, altfel banale, dar când le zice un porcușor sau un bursuc e altceva. Și atunci, le pot folosi cu mult mai multă libertate. Dau frâu liber umorului.”
În celelalte două volume, Rostogol începe să ocupe spațiu, să spun așa. Are inițiative, sentimente, idei, acționează, pentru ca în Rostogol iluzionist să ajungă să fie personajul principal sau oricum unul dintre personajele principale.
Încerc să-mi dau seama ce-mi place atât de mult la stilul de scris al Laviniei Braniște. Care este acel lucru care mă atrage, dincolo de evidenta capacitate de a construi inteligent și captivant o frază, dincolo de bogăția creativă? Să fie subiectele abordate (micile radiografii sociale de care vorbeam mai sus)? Să fie universul familiar în care se mișcă personajele sale? Să fie acest sentiment că știu la ce se referă? Că înțeleg gluma, sugestia? Iar asta ține oare de cunoașterea subiectelor, de modul de a le aborda sau poate de amândouă?
Un motiv foarte important, dacă nu principalul motiv pentru care am dat curs acestei pasiuni pentru literatura pentru copii a fost acela că astfel voi fi eu mai aproape de lumea în care trăiește copilul meu, decât el mai aproape de lumea în care am trăit eu. Așa că nu pot să nu mă întreb: o fi de bine faptul că regăsesc, în deplinătatea celor 41 de ani ai mei, acest déjà vu în literatura pentru copii contemporană? Așa ușor să fie!?! Trebuie să recunosc că mi-era teamă că mă voi simți provocată, enervată, în fine scoasă din zona mea de confort.
Dar, ca să fiu sinceră, Lavinia Braniște face acest lucru cu cărțile sale pentru copii, doar că mă așteptam ca provocarea să mă găsească pe poziția de părinte și nu pe cea de copil.
————
Căutând informații despre cărțile pentru copii scrise de Lavinia Braniste, am dat peste site-ul laviniabraniste.ro, unde poate fi găsită o prezentare a autoarei precum și a cărților sale pentru copii și nu numai. Tot de acolo am aflat că Rostogol merge acasă este prima (2017) dintre cele două cărți ale autoarei incluse în Catalogul White Ravens editat de Internationale Jugendbibliothek München. A doua este Melcușorul (2019).
Pentru a vedea cum anume este prezentată cartea care deschide seria Rostogol în Catalogul White Ravens aici.
