Astăzi, am să încep direct cu recenziile – bine, cât de direct se poate, având în vedere această frază, în care vă spun că „încep direct”. 🙂
Școala Fricoșilor, scrisă de Gitty Daneshvari, ilustrată de Carrie Gifford, traducere din limba engleză de Mihaela Axinte, editura Rao.
După cum sugerează și numele acesteia, în carte este vorba despre o școală a fricoșilor. Mai exact, despre o instituție secretă unde se duc cei cu diverse fobii, pentru a-și petrece vacanța de vară încercând să le depășească. Ne sunt prezentați câțiva copii, personalitățile lor, pasiunile și „fricile”. Ei sunt singurii care stau la misterioasa Școală a Fricoșilor… dar hai că v-am povestit destul.
Cred că povestea în sine și ideea poveștii este bună, pentru că e originală și vorbește despre fobii, făcându-le mai ușor de înțeles pentru cei care nu le au.
Dar este un lucru pe care nu l-am înțeles la ilustrații: ele se află la începutul capitolelor… dar nu asta-i problema, ci că ele reprezintă lucruri din mijlocul capitolului. Este ca și cum ai vorbi și ai face o față pe care ai avut-o acum trei minute, care nici măcar nu corespunde cu starea ta sufletească sau cu ce îi spui interlocutorului.
Uneori, textul este lipsit de emoție. Era o parte în care copii spuneau niște lucruri care se vroiau… sfâșietoare, dar sună de parcă și-ar fi citit replicile dintr-un ziar.
Aceasta nu este o carte perfectă, dar un lucru pe care l-am remarcat și mi-a plăcut în mod deosebit este că prezintă copii foarte diferiți, nu numai prin modul cum arată dar și prin modul cum gândesc și judecă, spre deosebire de cartea „Minți Geniale” (căruia i-am făcut recenzie aici) în care mai toți copiii semănau. Un lucru comun acestor cărți este că, indiferent de diferențele copiilor, aceștia colaborează pentru un scop și o dorință comună. Și ăsta este, de asemenea, un lucru care mi-a plăcut…
Deocamdată îi ofer cărții o notă de 9/10. Sunt curios care sunt opiniile voastre despre carte și, chiar dacă e posibil să nu le aud, mi-ar plăcea să știu că ați încercat-o. Așa că vă doresc o lectură plăcută.
Povestea unui steag tricolor, scrisă de Ioan Ion Diaconu, ilustrată de Mihai Grajdeanu, editura Mioritics. Pentru o ediție mai veche intrați aici.
Aceasta este o povestire patriotică cu tentă istorică, despre unirea tuturor românilor și, în paralel, despre locuitorii unui mic sat. Povestea este „frântă”, adică este despărțită în fragmente, acestea fiind niște capitole nenumerotate, fără titlu. De asta am ales să le spun „fragmente”… Ele au făcut lectura dificilă (pentru mine), pentru că nu au legătură între ele, chiar dacă sunt în principal despre aceleași personaje, iar fragmentele care au legătură între ele sunt despărțite. Mi-a plăcut limbajul din carte – unul vechi, perfect imitat, cu cuvintele populare și „distorsiunea” de rigoare (copil – copchil; fecior – ficior). Iată un exemplu:
„Da’ ăstuia cum îi zici matale, bade Toadere? întreba câte un năzdrăvan de copil venit, chipurile, trimis de mumă-sa sau de tată-său după cutare sau cutare lucru necesar – urgent în gospodărie… pare cel mai semeț voiajor al dumitale.”
Acum am să vorbesc despre ilustrații. Eu cred că numai bune pentru a fi colorate de către cititor, pentru că nu au prea multe detalii și sunt alb-negru (pe bune – contururile sunt singurele lucruri negre. Exact ca într-o carte de colorat pentru copii)…
Pe lângă asta, mă pot lăuda cu faptul că am întâlnit ilustratorul, în persoană, la o tabăra de benzi desenate, câștigată la un concurs. Tare!
Chiar dacă am spus că e „exact ca într-o carte de colorat pentru copii”, cred că-ți va fi mai ușor să citești această carte dacă ești adult decât dacă ești copil, datorită multitudinii de cuvinte vechi și a capitolelor întortocheate de care am vorbit mai devreme. Asta nu înseamnă, totuși, că nu o putem citit și noi, copiii.
Cu asta închei recenzia și vă mulțumesc pentru timpul acordat!
