Recenzia lui Ioan

Bună, din nou! Pentru astăzi am pregătit recenzii pentru următoarele romane „Minți Geniale” și „Povestea lui Tracy Beaker”. Mie mi-au plăcut aceste cărți și cred c-or să vă placă și vouă (cel puțin recenziile, de care sunt, dacă-mi permiteți să spun, destul de mândru), așa că vă urez, ca întotdeauna, lectură plăcută!

Povestea lui Tracy Beaker, scrisă de Jacqueline Wilson, ilustrată de Nick Sharratt, tradusă de Ecaterina Godeanu, apărută la Editura Arthur.

Acesta este jurnalul lui Tracy, fata din titlu, care își așteaptă, cu credință, mama nemaipomenită într-un… orfelinat sau, cum îi spune ea, „Groapă de gunoi”.

Am observat că Tracy încearcă să-și ascundă sentimentele negative, de care îi este, cred, rușine: zice că nu plânge niciodată, iar atunci când o face dă vina pe o alergie necunoscută.

Citind cartea, m-am tot întrebat ce încearcă autoarea să arate sau să reprezinte, printr-o fetiță într-un orfelinat. Am aflat mai târziu că ea, autoarea, scrie în general despre divorț și adopție, chiar dacă scrie cărți pentru copii.

Ajungând la finalul cărții n-am găsit mai nimic important, decât următoarele cuvinte: „Cartea asta a început ca o poveste cu zâne. Și o să se termine la fel. Fericită până la adânci bătrâneți”. Asta m-a lăsat mai mult confuz decât dezamăgit. Până la urmă, la ce mă așteptam?! Acesta este jurnalul unei fetițe, nu tocmai o poveste sau un roman. Chiar dacă pe spatele cărții scrie că aceasta este o poveste amuzantă și emoționantă, eu o găsesc doar emoționantă. Presupun că, cu cât înaintez în vârstă, încep să „trec peste” micile lucruri care sunt considerate amuzante și mă concentrez mai mult asupra personajelor și cum se simt ele.

În fine, eu cred că această carte merită a fi citită, pentru că radiază de inocență, spre deosebire de multe alte cărți scrise de adulți. Nu vrea să spun că autoarea este inocentă, ci că aceasta a reușit să o facă pe Tracy inocentă și să-i dea o gândire de copil, chiar dacă autoarea este un om mare. Acesta este și motivul pentru care cartea mi-a plăcut așa mult.

Minți Geniale, volumul întâi, scrisă de Gordon Korman, tradusă de Iulia Arsintescu, apărută la editura Arthur.

Într-un oraș izolat, niște prieteni descoperă ceva îngrozitor, despre ei și oamenii din jur, și sunt nevoiți să recurgă la ceva greu de imaginat, pentru binele lor.

Eh, n-am mai dat demult de-o carte în care mai multe perspective sunt prezentate cititorului, din partea mai multor personaje. Dar iată că „Minți geniale” este o astfel de carte și trebuie să recunosc că, la început, mi-a fost greu să înțeleg ce citeam, pentru că mi se prezentau o groază de personaje într-un timp scurt; nu reușeam să rețin ce e cu fiecare… Probabil că aceasta este problema cărților cu perspective multiple. Eu cred că ar fi fost nevoie de un fel de pagină care să prezinte personajele, ca să să nu te împotmolești, încă de la începutul cărții. Iar un lucru care nu mi-a plăcut la cartea asta este faptul că m-am împotmolit la început…

Un alt lucru care nu mi-a plăcut este că descrierile sunt parcă incomplete. A fost o secvență, în carte, în care copiii se deplasau printr-un sistem de ventilații, dar ce citeam eu nu prea avea întotdeauna sens și textul parcă se contrazicea singur. Este un lucru bun să lași cititorul să-și imagineze lucrurile în loc să i le explici „mură-n gură”, dar câteodată este nevoie de descrieri amănunțite pentru părțile grele (mai ales despre niște copii urcând și coborând într-un sistem de ventilatii!).

Totuși, această carte este ca o a doua serie Harry Potter pentru mine, pentru că o iubesc deja și s-ar putea să ajung s-o recitesc de câteva ori. 🙂

O iubesc, nu numai pentru că e catchy, dar și pentru că, în ea, personajele noastre se confruntă aproape zilnic cu dileme – mi-a plăcut să citesc dialogurile personajelor despre propriile emoții. Vă recomand cu drag cartea! Acesta e doar primul volum…

Pe data viitoare!