Când am început prima dată să citesc „Darul lui Jonas”, acum ceva timp, poate chiar înainte să scriu prima mea recenzie, mi se părea ciudată și monotonă. Probabil că (încă) nu puteam aprecia frumosul decât în forma sa brută. Cred că ceea ce m-a ajutat să evoluez este lectura continuă, care, chiar dacă îmi ocupă o bună parte din timp, mă ajută și m-a ajutat să mă dezvolt. De aceea vă urez lectură continuă și hai să ne… dezvoltăm împreună!
Doi galoși, scrisă de Carmelia Leonte, ilustrată de Dan Micu, apărută la editura Junimea.
Cartea cuprinde doar patru povești (mari și late): „Doi Galoși”, „De vorbă cu soarele”, „Povestea cu Bimbo” și „Cățelușa Pim”. Chiar dacă ultima poveste enumerată este cea mai scurtă, aș dori să vorbesc despre ea, fiindcă este una ce mi-a plăcut în mod deosebit, și am să vă spun și de ce mi-a plăcut așa de mult.
Cațelușa Pim este o cățelușă singuratică, ce trăiește într-o căsuță părăsită la marginea orașului. Dar viața ei se schimbă parțial când ea găsește un cățeluș plângând, fără mamă, pe care decide să-l adopte.
Un an sau doi mai târziu, mama cățelușului îl găsește pe acesta, după mult timp de rătăcire și suferință pură, alimentată de dor și dragoste pentru puiul ei. Se mai întâmplă niște lucruri, dar nu aș vrea să le dezvălui pe toate.
Mi-a plăcut cum autoarea m-a emoționat cu un text aparent atât de simplu. De fapt, oricât de simplu ar părea acesta, sunt convins că întâmplările din text au un înțeles profund, de care nu-mi dau seama. Poate chiar au legătură cu o experiență personală a autoarei.
Cred că știu ce m-a emoționat așa de tare: modul în care o mamă a străbătut un oraș întreg pentru a-și găși copilul pierdut. Am multe de zis despre asta, dar nu știu cum…
Aproape c-am uitat de ilustrații! Pe lângă faptul că sunt simple (ceea ce este câteodată un atu al lor), ilustrațiile ajută cititorul în a-și forma o imagine corectă asupra întâmplărilor din text, așa că le dau un 10/10.
Vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii și pe data viitoare!
Darul lui Jonas, scrisă de Lois Lowry, ilustrată de Paul Cox, tradusă din engleză de Radu Paraschivescu, apărută editura Youngart.
Cum am spus și în intro, la început nu prea agream această carte. Totuși, după niște luni bune în care m-am concentrat pe alte cărți, m-am decis să mă reapuc de ea, adică să-i mai dau o șansă (cine știe? poate că eram până la urmă în stare s-o înțeleg). Și n-am regretat această decizie. Cartea s-a dovedit a fi chiar peste așteptările mele. Lăsați-mă să vă explic…
Jonas trăiește într-o așa-zisă comunitate, într-o lume strictă, fără culoare și trecut, unde nu există suferință. Aici, rolul fiecăruia în comunitate este ales de conducătorii acesteia. Jonas a primit (distinsa) misiune de Primitor. El trebuie să primească amintirile și groaznice, și plăcute de care cetățenii sunt scutiți. Practic, un singur om trebuie să ducă povara unui întreg oraș!
Pentru a salva acest oraș, el decide să facă un lucru nebunesc: să… dar vă las pe voi să descoperiți.
Pot spune că autorul s-a folosit de ficțiune într-un mod smart. A povestit fenomene supranaturale într-un fel care pe mine m-a făcut să uit că sunt… supranaturale, ca și cum aș fi fost lângă personaje și ar fi fost normal faptul că amintirile sunt transmise printr-o atingere pe spate, de exemplu. Autorul a reușit să creeze o lume de care mi-e teamă, în care sentimentele sunt anihilate cu pastile luate de bunăvoie, în care nu există dealuri, flori, pisici… și nici măcar culoare.
Totuși, am adorat această carte pentru acest motiv, pentru că a reușit să-mi aducă emoții atât de puternice precum teama.
Din păcate, oricât aș încerca, nu reușesc să vă descriu senzația pe care am avut-o în timpul lecturii. Așa că, poate, ar fi mai bine să citiți cartea singuri și să experimentați acea piele de găină, acea fericire din vis, acest munte al emoțiilor.
Vă mulțumesc!
