Bună, din nou! Pentru astăzi am pregătit, după cum v-am obișnuit, două recenzii: una pentru o carte care parcă îmi aduce nostalgie pentru un timp pe care nu l-am trăit, iar cealaltă despre doi frați inteligenți care sunt răpiți pentru că…. veți afla în recenzie. Vă urez lectură plăcută!
Două jocuri, scrisă de Corneliu Tamaș, ilustrată de Eugen Taru, apărută la editura Ion Creangă.
Cartea aceasta este o adunare de povestiri sugestive despre copiii de acum 40 de ani, posibil imaginare. Povestea care mi-a plăcut cel mai mult se numește „Sfârâiala”. În această poveste, câțiva copii își creează propriul spectacol, o piesă de teatru. Naratorul, care este la rândul lui un copil și care a numit această piesă „Sfârâiala”, se gândește să încerce să inventeze un astfel de spectacol, pentru a face bani.
Piesa lui de teatru este despre Pașă; la un moment dat, scenariul cere ca Pașa să „fumeze”. Chiar dacă nici un copil-actor nu ajunge să fumeze, podul în care se desfășoară acțiunea ia „sfârâiala” de la un chibrit, iar copilul de la părinți. Mi-a plăcut și mi s-a părut amuzant cum expresia acestuia s-a „întors” împotriva lui…
Poveștile din această carte, amintesc de un tip de copilărie pe care eu personal nu am avut-o niciodată, mai bine spus pe care nici un copil „modern” nu a trăit-o și nu o va trăi. O copilărie cu adevărat ștrengărească, cu bălăcirile în apă, cu alergatul pe uliță și cu zilele în care te întorceai de afară cu hainele murdare și cu o julitură pe genunchi drept bonus. Mi-e greu să cred că aceste vremuri chiar au existat!
Deci putem spune că „Două jocuri” îți aduce în palmă o lume de demult și, dacă ești mai în vârstă, probabil amintiri și nostalgie, iar asta îmi place. Mă bucur că am putut să recenzez o asemenea carte.
Dacă n-ai înțeles despre ce am vorbit până acum, cititorule, te invit cu drag să citești această carte și poate… cine știe?
Gemenii Templeton au o idee, scrisă de Ellis Weiner, ilustrată de Jeremy Holmes, tradusă de Linqua Connexion, apărută la editura Rao.
Gemenii Templeton, doi copii talentați și inteligenți (la fel ca voi) sunt răpiți pentru că tatăl lor, un inventator strălucit nu le acordă răpitorilor drepturile asupra unei invenții de-a lui – un fel de elicopter.
Un lucru pe care îl ador la această carte este că Naratorul comunică direct cu cititorul, oferindu-i mici chestionare (glumețe, aș spune) și vorbind cu el chiar în mijlocul capitolului, ca și cum ar fi unul lângă altul. Eu cred că ideea de a face o carte interactivă prin ajutarea comunicării între cititor și Narator este genială, dar nu zic că ar trebui să se transforme într-o strategie pe care majoritatea cărților, și mai ales pentru copii, să o adopte pentru că ar deveni din ce în ce mai ușor de întâlnit până în punctul în care ar deveni un clișeu.
Am observat că Naratorului îi este dată o „personalitate” anume, reflectată prin modul în care acesta vorbește.
Poate vă întrebați de ce scriu „Narator” cu majusculă, așa că aș dori să vă răspund la întrebare. În carte, când Naratorul vorbește despre el însuși, își scrie „numele” cu N mare, așa că am decis să îl imit, așa cum îl numim pe Vasile Alecsandri, ei bine, Vasile Alecsandri pentru că așa s-a semnat el, chiar dacă, în mod normal, grupul de sunete „cs” se scrie „x”.
Vă asigur că întâmplările sunt cât se poate de haioase și, chiar dacă nu ele au fost ceea ce mi-a menținut atenția asupra cărții (ci Naratorul, drăguțul de el, care îmi punea întrebări fără sens), vă invit cu căldură să îi acordați acestei povestiri o lectură.
Pe data viitoare!
