În Siberia nu cresc mere

Astăzi despre istorie în cărțile pentru copii și anume, despre romanul grafic Haiku siberian, scris de Jurga Vile, ilustrat de Lina Itagaki, tradus de Alina Nuca și apărut la editura Frontiera.

La 15 iunie 1940, sovieticii au ocupat Lituania și au început să deporteze lituanieni în masă. Numai între 14 și 17 iunie 1941, peste 17 000 de lituanieni au fost trimiși în lagărele de muncă din Siberia. Aceștia erau luați din casele lor, cu forța și fără avertisment, de obicei noaptea, și băgați în vagoane de marfă sau de animale, fără hrană, haine adecvate sau îngrijiri medicale, pentru călătoria lungă pe tărâmurile înghețului permanent. Fiecare a zecea persoană din acele vagoane era un copil. Printre copii s-au numărat și bunicii autoarelor acestei cărți. (sursă aici) Aceasta este povestea mare.

Povestea mică: Într-o dimineață din anul 1941, un sătuc lituanian este smuls din somn de sosirea intempestivă a armatei sovietice. Algis, un băiat de 13 ani, este deportat în Siberia împreună cu mama și sora sa. La plecare, reușește să ia de acasă un album de fotografii, câteva mere și pe gânsacul Martin. (sursă aici)

Așa cum explică Jurga Vile, titlul cărții, Haiku siberian, caută să surprindă o emoție care a învăluit-o atunci când a citit jurnalul bunicii sale, despre Siberia. O emoție dată de micile detalii și de situațiile mărunte descrise de bunica sa care vorbea, în jurnalul ei, despre natura din Siberia și despre „mici miracole trăite în acea situație”. (sursă aici)

Detaliile, sensibilitatea și creativitatea dătătoare de speranță sunt, în opinia mea,  departe de a îndulci sau a îndepărta ochiul de la efectele concrete și palpabile asupra vieții a sute de mii de oameni a unor astfel de evenimente sumbre. 

Se simte, mai degrabă, ca și cum aceste momente mărunte, calde contribuie la acutizarea sentimentului de tristețe, de nedreptate, de revoltă. Este ca o muzică care urmărește meandrele unei tristeți, potențând-o și, în același timp, făcând-o suportabilă și permeabilă astfel încât umanitatea și căldura personajelor să poată rămâne intacte.

Vocea copilului-narator este nu numai de așteptat într-o carte pentru copii dar și necesară pentru a apropia demersul de revendicare a istoriei, realizat de cele două autoare, de universul și interesul fiecărui cititor. Contrastul între vocea naratorului și, o dată cu ea, întreaga sa personalitate, experiență și întâmplările care ni se înfățișează sunt de natură a rupe, aproape brutal, mecanismul de autoapărare pe care cititorul l-ar putea avea față de evenimente în care nu au fost implicați direct el sau apropiații lui.

Scena furtunii de zăpadă, de exemplu, declanșează un sentiment suprarealist. Impactul este atât de mare încât mintea caută răspunsuri „logice” la întrebări care, deși inspirate dintr-o realitate palpabilă, sunt evident detașate de aceasta. De ce nu i-a oprit soldatul…?  Cum au supraviețui cei doi copii și adulții nu …? 

 

Mă bucur că autoarele au ales să acorde ilustrațiilor o tentă realistă în detrimentul stilului fantezist, de amintire-vis a unui copil astfel cum era hotărât inițial (sursă aici). Asta a făcut ca, pe fundalul de murdărie redată de către ilustratoare, în principal, prin nuanțele de maro utilizate, să iasă în evidență, precum pepitele de aur în noroi, acele momente de căldură, sensibilitate, speranță, curaj, într-un cuvânt de umanitate, care sunt aduse și păstrate în carte, indiferent de împrejurări.

De completat lectura, neapărat, cu o căutare în cărțile de istorie sau pe google despre o istorie recentă în Lituania și, apoi, de ce nu, în România. Algis cu urechi mari și ochi visători, Dalia cu mâini grijulii și inimă vitează, tușa Petronela datorită căreia tot satul a învățat să citească, Romas care „înfrunta niște soldați înarmați … pentru niște mere” și toate celelalte personaje din carte sunt cât se poate de recognoscibile…

Și da, dacă v-am dat impresia că este o carte atât pentru copii mai mărișori cât și pentru oameni mari, este adevărat. Acesta este încă un lucru pe care această poveste reușește să-l facă: să permeabilizeze granița dintre literatura pentru copii și cea pentru adulți.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *