Salutare, dragi cititori! De data aceasta, cărțile pe care le-am recenzat sunt despre evadarea și superstițiile unor indieni ce trăiesc într-un frumos sat, lângă un canion, și despre relațiile dintre… ei bine, copii și animale sălbatice, adoptate. Sper să vă placă și vă urez lectură plăcută!
Descântec pentru lună, scrisă de Scott O’dell, tradusă de Alex Moldovan și Mariana Buruiană, apărută la editura Arthur, în 2019. Cartea poate fi găsită aici.
Într-o zi blândă de primăvară, Dimineață Însorită și prietena ei, Pasărea-care-aleargă, își duc oile la păscut. Este o zi minunată, iar pomii fructiferi și câmpurile cultivate de indieni promit o recoltă bogată. Dimineață Însorită se uită fericită la frumoasa vale unde locuiește tribul ei. Se întoarce când latră Câinele Negru. Atunci îi vede călărind direct către ea pe niște oameni aparent pașnici, dar care de fapt sunt negustori de sclavi. Și ceva urât se întâmplă…
Unul dintre primele lucruri pe care le-am remarcat este că clanul indienilor din care personajul principal face parte este foarte superstițios. De exemplu, momentul în care o fetiță a fost rănită, șansele de vindecare erau mici, dar oamenii au chemat un vraci, care cu „jucăriile” sale… a rezolvat problema. Mai exact, acesta avea ceva obiecte sacre cu care dansa și cânta, ca și remediu.
Sincer, povestea a fost destul de complicată pentru mine și mi-a fost greu s-o înțeleg fără să revin la un alineat de 2 ori… Totuși, acesta nu este un motiv să nu recomand cartea potențialilor cititori, pentru că este chiar plăcută… până la un punct, pentru mine. Și cred că vouă v-ar putea plăcea, așa că vă invit s-o citiți.
Noi și puii animalelor, scrisă de Olga Perovskaia, ilustrată de V. Vataghin și I. Godin, tradusă de Anca Irina Ionescu, apărută la editura Ion Creangă, în 1983. Pentru cine dorește o ediție mai nouă, cartea a apărut și la editura Anacronic și poate fi găsită aici.
Un aspect pe care îl iubesc la cartea aceasta este că povestirile pe care le conține au o „legătură” puternică între ele, aceea că personajele sunt întotdeauna aceleași: fata, care este personajul principal, surorile ei, mama și tatăl lor, pe de o parte, și diversele animale adoptate de această familie numeroasă, pe de altă parte. Într-una dintre povestiri, ei adoptă un pui de vulpe, în altele un ied sau chiar un tigrișor!
Autoarea ar fi putut să lase povestirile să se termine cu bine, adică animalele sălbatice domesticite să nu fi provocat nici o stricăciune și să fi rămas alături de familia adoptivă până la „adânci bătrâneți”, dar nu a făcut asta, iar eu cred că acest fapt a „ajutat” povestea să țină în priză cititorul, pentru că nu știai niciodată ce urma să se întâmple.
Ilustratiile sunt simple, adică nu sunt… cele mai detaliate, și nici nu par să contribuie la formarea unei impresii (mai clare) a cititorului despre poveste. Însă ilustrațiile nu contează când nu ajută cu nimic, nu-i așa? Voi ce credeți?
În fine, cartea nu-i rea deloc și probabil ar trebui s-o încercați și voi. De fapt, v-o recomand cu plăcere și vă mulțumesc!
Pe curând!
