Recenzia lui Ioan

Vă salut din nou, dragi cititori! Recenziile de astăzi sunt doar pentru romane, ceea ce, recunosc, îmi place mai mult, fiindcă nu-i ușor să scrii despre o colecție de povestiri, cum am făcut în recenzia trecută. Dar nici recenziile acestea nu au fost ușor de „scos”: am făcut două drumuri (lungi) de acasă până la librărie ca să citesc „Vântul din lună” (nu mă plâng, totusi)… Vă urez lectură plăcută și vă invit, de ce nu, să aruncați o privire și pe recenziile anterioare!

Vântul din lună, scrisă de Erik Linklater, tradusă de Frida Papadache, apărută la editura Litera, în anul 2019.

Personajele cărții sunt Dinah și Dorinda, două fete al căror tată a plecat la război. El își dorește ca dragile sale fetițe să fie cuminți, dar acestea, încercând să-i facă pe plac își dau seama că nu pot și se decid să fie neascultătoare. El pleacă, iar ele deja agață clopoței de copaci, se transformă în canguri cu ajutorul unei vrăjitoare din pădure și multe altele!

Câteva luni mai târziu, mama fetițelor primește o scrisoare de la tată, care le spune că este închis de trei săptămâni într-o închisoare oribilă din Bombardia (care, fie vorba între noi, e o țară imaginară). Și povestea continuă…

Un lucru pe care l-am remarcat este că autorul pare că se „joacă” cu sentimentele cititorului: în carte se întâmplă diferite evenimente care provoacă cititorului o anumită reacție însoțită de așteptarea aceleași reacții și din partea personajelor. În schimb, acestea au o părere și o reacție diferite de ceea ce se aștepta cititorul și asta creează confuzie. Ceea ce nu este un lucru neapărat benefic pentru poveste (sau pentru cititor, deasemenea), dar care clar face atmosfera fermecată și cumva feerică, ca cea din „Alice în Țara Minunilor”, de exemplu.

Un alt aspect care mi-a plăcut este cum personajele par câteodată cu capul în nori, altfel spus pierdute – ele vor spune lucruri fără sens sau vor repeta exact ce au spus și alții, ca și cum ar fi… bete. Însă asta se întâmplă destul de rar.

Vă recomand cu drag această carte, fiindcă mie, personal, mi-a îmbunătățit timpul și m-a prins. O astfel de carte face mai mult decât să țină un copil de 12 ani ocupat… Voi ce  credeți?

A, și mi-a luat destul de mult să realizez, dar cartea este numită „Vântul din lună” pentru că, ei bine, fetițele nu pot să fie ascultătoare din cauza unui vânt „malefic” care vine din Lună, sau cel puțin așa crede tatăl fetițelor…

Povestea unui mic zdrențăros, scrisă de James Greenwood, tradusă de Virgil Teodorescu și Andrei Bantaș, apărută la editura Tineretului, în anul 1967. Pentru cine dorește o ediție mai recentă, cartea a apărut și la editura Prut, în anul 2005.

Micului zdrențăros, care este personajul principal al acestei cărți, îi moare mama. Acesta se „pricopsește” cu o altă mamă, vitregă, despre care puiul de om spune încă de la bun început că nu-i place. Ca și cititor, nu am înțeles din prima de ce „zdrențărosului” nu-i plăcea de tânăra și pistruiată sa mamă vitregă, dar apoi totul a devenit clar… n-o să vă spun însă cum. Copilul fuge în cele în urmă de acasă, își găsește culcuș într-un camion și-și agonisește primii bani. El, devenit pe bune zdrențăros, trece prin tot felul de pericole și necazuri: își pierde prietenii sau, mai bine zis, se pierde de ei, se îmbolnăvește de o boală mortală numită „fierbințeală”, dar scapă ca prin urechile acului cu ajutorul doctorului Flinder și câte și mai câte!

Povestea din carte m-a ținut ca pe ace, nu pentru că muream de nerăbdare s-o termin, ci pentru că muream de nerăbdare să aflu cum va ieși zdrențărosu’ nostru din încurcăturile în care, până la urmă, s-a băgat singur, și ce urma să se întâmple în continuare ca urmare a „prostiilor” făcute de el.

Stilul în care a fost scrisă povestea, acela asemănător cu un articol de ziar, cu dialoguri și replici cumva „dure” este rar și, prin urmare, unul dintre favoritele mele, mai ales pentru că este vechi. Asta face, în opinia mea, cartea mai interesantă decât dacă ar fi fost scrisă în stilul bine-cunoscut și nou, cel în care întâmplările se petrec brusc și rapid, nelăsându-te să meditezi prea mult asupra lor. Eu cred că, într-o carte, puțin contează povestea: dacă modul de povestire este greșit sau nu se potrivește cu acțiunea, atunci cartea își pierde pur și simplu farmecul.

Cartea aceasta, despre un biet zdrențăros, nu ar fi fost bună de nimic dacă nu era scrisă așa cum a fost scrisă de James Greenwood, și cred că merită o notă de 10/10.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii! Iar anul care vine să ne aducă și mai multe cărți!

Leave a comment

Your email address will not be published.

%d bloggers like this: