Scrisă de scriitorul japonez Niimi Nankichi (Shohachi Watanabe n.1913 – d.1943), pe când acesta avea 18 ani, și publicată anul următor, în Revista de literatură pentru copii „Akai Tori” („Pasărea roșie”), povestea „Gongitsune” (sau „Gon, puiul de vulpe”) a fost inclusă în manualele de limbă și literatură japoneză pentru școala primară, încă din anul 1956.
În România, „Gon, puiul de vulpe” este adusă de (L.E.) editura Portocala Albastră, într-o ediție ilustrată de Kuroi Ken, cu traducerea, din limba japoneză, a Iolandei Prodan.
—
În adâncul muntelui, trăiește, singuratic, un pui de vulpe care face numai nefăcute, necăjind locuitorii satului din apropiere. Într-o toamnă, puiul de vulpe face o altă poznă – aruncă în apă, unul câte unul, peștii prinși de un țăran, Hyōjū. Gon lasă la urmă țiparul cel gras, cu care se vede nevoit să fugă când Hyōjū îl zărește și strigă: „Te-am prins, vulpoi hoțoman!”.
După câteva zile, când află că mama lui Hyōjū a murit, Gon se simte vinovat pentru că l-a împiedicat pe tânăr să-i ducă mamei sale peștele prins. Gon știe cum este să fii orfan. Se hotărăște să-l ajute pe Hyōjū, însă mai are multe de învățat. Prima sa încercare nu face decât să-i creeze acestuia mai multe probleme. Într-un final, Gon adună castane și ciuperci din pădure și le duce, pe ascuns, în casa țăranului.
Hyōjū nu știe cine îi aduce aceste daruri. El crede că sunt din partea divinității.. Deși dezamăgit, Gon continuă să-i aducă, pe ascuns, castane și ciuperci. Într-una din vizitele sale, pe când se furișa în casă, este văzut de Hyōjū și împușcat. Povestea se încheie cu Hyōjū lăsând să-i cadă pușca din mână când realizează că puiul de vulpe era cel care îi aducea darurile…
—-
„Gongitsune” sau „Gon, puiul de vulpe” face parte dintr-o categorie a folclorului japonez denumită „povești triste” (namidabashi). În unele versiuni ale poveștii, Gon, puiul de vulpe, fură țiparii bărbatului, în altele îi eliberează ca parte din gluma pe care voia să o facă pe seama acestuia, iar în alte versiuni povestea are un final mai puțin trist.
Povestea abundă în detalii despre cultura japoneză, din acest motiv putând reprezenta un bun punct de plecare, pentru profesori, în familiarizarea copiilor cu această cultură.
Într-o traducere în limba engleză, realizată de Michael Pye, se precizează că titlul original – „Gongitsune” – este format din două cuvinte: „gon” care înseamnă „temporar” sau „provizoriu” și face trimitere la credința budistă potrivit căreia oamenii pot să renască într-o formă specială menită unui scop anume; și „gitsune” care provine din „kitsune” și înseamnă „vulpe”.
De asemenea, mi s-a părut interesant să descopăr că țiparul este considerat, în Japonia, ca fiind un fel de mâncare foarte nutritiv și deci foarte important pentru un om bolnav. Ceea ce ajută, poate, să înțelegi mai bine sentimentul de vinovăție al lui Gon la gândul că mama lui Hyōjū nu a putut mânca din țiparii prinși de fiul său.
În ciuda faptului că pe site-ul editurii cartea este încadrată la categoria de vârstă 3-9 ani cred că poate fi „citită” mai bine de la 6 ani în sus. Și asta, pentru că Gon este ușor de plăcut. El va câștiga inimile micilor cititori, care intuiesc, poate, că puiul de vulpe personifică o parte din însăși ființele lor – așa cum personifică o parte din fiecare dintre noi. Iar finalul, dacă te legi emoțional de personaj, poate fi prea dur pentru un copil sub 6 ani.
Deși îi lipsește tonul moralizator sau ideea de „pedeapsă meritată”, „Gon, puiul de vulpe” induce cititorului ideea de compasiune prin intermediul tristeții și al morții.
De menționat că, în anul 2019, a fost lansată o nouă animație după cartea ”Gon, Puiul de vulpe”, de către regizorul, animatorul și scenaristul Takeshi Yashiro, iar vârsta recomandată este 9+ ani.
Având în vedere cele menționate mai sus, nu ne surprinde faptul că Niimi Nankichi este considerat un Hans Christian Andersen al Japoniei.
Faptele puiului de vulpe suferă transformări de-a lungul poveștii – de la scosul cartofilor și aruncatul lor peste brazdele de pământ, la daruri furate apoi muncite de el -, pe măsură ce constiința acestuia devine mai profundă. Iar acest lucru este înlesnit de empatia pe care Gon o simte față de recentul orfan Hyōjū și de consecvența cu care îi aduce daruri chiar și atunci când acesta crede că sunt de la altcineva.
Povestea începe cu greșelile puiului de vulpe și se încheie cu greșeala, din furie, a țăranului, descriind evoluția lui Gon și încheindu-se cu ceea ce pare a fi începutul evoluției lui Hyōjū… într-o altă poveste.
Ilustrațiile realizate de către Kuroi Ken (n. 1947) cu creioane colorate, sunt caracterizate de o atmosferă blândă, învăluitoare, sofisticată. Personajele si peisajele sunt conturate prin contraste luminos-întunecat.
Crescut într-o zonă cu multă zăpadă, unde nu există culori aprinse, Kuroi Ken spune despre el însuși că nu deține simțul culorii.
Însă stilul său completează de minune povestea, în sensul că, în opinia mea, exprimă vizual „negura timpului” atât de îndepărtat în care s-au întâmplat cele povestite, precum și ideea de complexitate a ființei umane cu aspectele ei luminoase și întunecoase totodată.
Una peste alta, o lectură emoționantă și care provoacă discuții!
