De ce ne place povestea atât de mult?

O poveste poate pune stăpânire pe tine până-ntr-acolo încât linia care desparte realitatea de ficțiune devine aproape imperceptibilă. Am trăit o astfel de întâmplare, haioasă în felul ei, pe când vizionam filmul „Message in a bottle”. Filmul începe așa: o ziaristă găsește pe o plajă o sticlă adusă de mare, cu un mesaj în ea; după publicarea mesajului în ziar, interesul cititorilor precum și informațiile primite cum că ar exista și alte mesaje determină redacția ziarului să încerce să-l găsească pe bărbatul care le-a scris. Undeva pe la minutul 20 din film, Theresa (alias Robin Wright) îl întâlnește pe Garrett Blake (alias Kevin Costner) care tocmai recondiționează o barcă de lemn – un Schooner Maine din 1922. La acest moment povestea mă absorbise deja cu totul: îmi place delicatețea și subtilitatea cu care această actriță dă viață personajelor sale și reușește să transmită emoțiile lor iar barca din lemn, cu velele albe, cu marea albastră și deschisă în spatele ei… ei bine, e una dintre fanteziile mele. „Uau, ce bine arată ( barca )! Cred că au scos-o dintr-un muzeu.”, se aude glasul suav al surorii mele. „Tu nu vezi că o recondiționează el acum?”, răspund eu ofuscată.   

Am crezut întotdeauna că sunt eu mai înclinată spre a mă lăsa atrasă de ficțiune, că sunt mai visătoare. Ce revelație să citesc „Animalul povestitor: cum ne fac poveștile oameni” – scrisă de Jonathan Gottschall și tradusă de Smaranda Nistor la Editura Vellant în anul 2019 – și să aflu că există explicații biologice pentru această atracție și că, în plus, ficțiunea are o funcție mai mult decât pragmatică de pe urma căreia beneficiem cu toții.

Rolul poveștii în viața omului depășește cu mult teritoriul convențional al cărților și filmelor, ne spune autorul. Povestea, alături de o întreagă varietate de activități narative, domină existența umană: cărți, filme, reclame, lupte de profesioniști, muzică („soiul cel mai popular de muzică spune povești despre protagoniști care se luptă să obțină ce-și doresc – cel mai adesea, un băiat sau o fată”), vise nocturne, vise cu ochii deschiși, frânturi de autobiografii înșirate pe Facebook și Twitter, arheologie, istorie („unii susțin că multe relatări din manuale, cum ar fi povestea standard despre descoperirea Americii de către Columb, sunt atât de pline de distorsiuni și omisiuni, încât se apropie mai mult de mit, decât de istorie”), politică, management, tradiții religioase, glume în formă narativă și legende urbane, poezie, comedie stand-up, jocuri video.

Jonathan Gottschall, la fel ca mulți alți cercetători din domeniile clasice de cunoaștere, își începe analiza cu lumea copilăriei și fantezia ei fecundă, ca material primordial în încercarea de a înțelege mai bine specificul umanității.

„Este evident că copii mici sunt ființe ale poveștilor, fie se delectează cu poveștile din cărțile sau filmele pe care le au, fie (le) creează în jocurile lor „de-a ceva”. (…) Povestea este obligatorie psihologic. Este ceva de care ei par să aibă nevoie așa cum au nevoie de pâine și dragoste. A le refuza intrarea pe Tărâmul de Nicăieri ar fi un act de violență.”

Însă ”joaca „de-a ceva” este o distracție extrem de serioasă. În fiecare zi, copiii pătrund  într-o lume unde trebuie să se confrunte cu forțe întunecate, din fața cărora trebuie să fugă sau să rămână și să lupte ca să-și salveze viața.”

Potrivit lui Brian Sutton-Smith, specialist în psihologia jocului: „În poveștile orale, pe care le spun copiii mici sunt de regulă prezente acțiuni cum ar fi: să te rătăcești, să te fure cineva, să fii mușcat, să mori, să te calce cineva, să te superi, să chemi poliția, să fugi de ceva sau cineva ori să cazi. În poveștile lor, copiii descriu o lume de un dinamism extrem, anarhică și plină de dezastre”.

imagine de Jonny Lindner de la Pixabay

De ce jocul copiilor este atât de pătruns de evenimente dramatice, uneori sângeroase, de cele mai multe ori neliniștitoare? Posibil ca ele să provină, parțial, din poveștile, poeziile și cântecele la care sunt expuși. Această posibilitate ridică însă o altă întrebare: de ce poveștile noastre se fixează pe necaz?

Se pare că poveștile despre pura îndeplinire a dorințelor nu ne tentează, iar cele care ne arată viața așa cum este ea trăită în realitate – ficțiunea așa numit hiperrealistă -, cam nimeni nu suportă să le citească.

Ficțiunea – începând cu fanteziile de joacă ale copiilor, continuând cu basmele populare și terminând cu dramele moderne – este despre necaz.

Analizând structura ficțiunii și ceea ce o face atrăgătoare într-un asemenea mod încât orice deviație de la ea este sortită eșecului, se concluzionează că ficțiunea, sub toate formele ei, se învârte întotdeauna în jurul câtorva teme principale ce pot fi descrise ca „marile necazuri ale condiției umane” și presupune, de asemenea întotdeauna, elemente ca: personaj, bucluc și încercare de ieșire.

În continuare autorul descrie diverse studii din domeniul neuroștiințelor pentru a răspunde unor întrebări legate de existența poveștii – De ce spun oamenii povești? – precum și de caracterul ei absolut esențial – De ce ne place povestea atât de mult?

Dintre studiile prezentate în carte, trei mi-au atras atenția în mod deosebit.

Primul este un studiu despre reacțiile noastre în fața ficțiunii la nivel neuronal, în care o echipă de neurosavanți conduși de Mbemba Jabbi i-a pus pe subiecți într-un scaner RMNf, în timp ce le proiectau un scurt videoclip cu un actor care bea ceva dintr-o ceașcă și apoi se strâmbă îngrețoșat sau li se citea cu voce tare un scenariu în care subiecții erau rugați să-și imagineze că merg pe stradă, se ciocnesc accidental de un bețiv pe care tocmai atunci l-a apucat vomitatul și se trezesc cu picături din voma acestuia pe buze ori în timp ce gustau niște soluții realmente grețoase. În toate cele trei cazuri, s-a activat aceeași zonă cerebrală. Cum spunea unul dintre cercetători: „Ce înseamnă toate acestea este că, indiferent dacă privim un film sau citim o poveste, se întâmplă același lucru: ne activăm reprezentarea fiziologică a stării de dezgust – și de aceea cititul unei cărți și uitatul la un film pot amândouă să ne facă să ne simțim de ca și cum am trăi la propriu experiența prin care trece protagonistul”.

Apoi este studiul despre creierul scindat, realizat de „Michael Gazzaniga și colaboratorii care au identificat circuite specializate din emisfera stângă responsabile pentru a da sens torentului de informații recepționate permanent din mediul înconjurător. Sarcina acestui set de circuite neurale constă în a detecta ordine și semnificație în fluxul informațional și în a-l organiza sub forma unei evidențe coerente a experienței trăite de persoana în cauză – sub forma unei povești cu alte cuvinte.”

Studiul are în vedere faptul că emisfera stângă este specializată în operații cum ar fi gândirea, vorbirea, generarea ipotezelor precum și controlarea părții drepte a corpului, pe când emisfera dreaptă este responsabilă pentru recunoașterea fețelor, concentrarea atenției, controlul asupra acțiunilor vizual-motorii precum și asupra părții stângi a corpului.

Într-un creier intact, informația vizuală care intră în emisfera stângă este canalizată prin intermediul corpului calos în emisfera dreaptă și invers. Dar la indivizii cu creierul scindat, corpul calos este lezat iar emisferele cerebrale stângă și dreaptă nu mai pot comunica între ele ceea ce înseamnă că informația care intră doar într-un singur ochi rămâne prizonieră în emisfera opusă, lăsând în necunoștință de cauză emisfera cealaltă.

imagine de Gerd Altmann de la Pixabay

În cadrul experimentului, Gazzaniga și colaboratorii lui au pus subiecții cu creier scindat să se uite fix la un punct aflat în centrul unui ecran de calculator. Apoi au proiectat scurt imagini în dreapta și stânga punctului de pe ecran.

Mai întâi Gazzaniga și echipa au arătat gheare de pasăre emisferei stângi a unui subiect cu creierul scindat și o scenă înzăpezită emisferei drepte. Apoi i-au cerut subiectului să aleagă dintr-o serie de fotografii aliniate în fața lui. Cu mâna dreaptă, acesta a ales fotografia unui pui de găină iar cu mâna stângă, imaginea unei lopeți de zăpadă. „Întrebat de ce a ales cele două imagini, subiectul a răspuns: „Am ales puiul de găină pentru că voi mi-ați arătat imaginea unui picior de pasăre”. Acesta a fost capabil să răspundă corect deoarece imaginea piciorului de pui fusese trimisă emisferei stângi, care este partea verbală a creierului. Dar partea dreaptă a creierului este mută” și nici nu a putut înștiința emisfera stângă a subiectului cu creierul scindat că receptase imaginea unei scene înzăpezite. Tot ce știa emisfera stângă era că mâna stângă (controlată de emisfera cerebrală dreaptă) se întinsese și alesese imaginea unei lopeți. Cu toate acestea, când cercetătorii au întrebat „De ce ai ales lopata de zăpadă?”, subiectul a răspuns sigur pe sine: „Pentru că ai nevoie de o lopată ca să cureți cotețul găinilor”.

Cercetătorii au repetat experimentul în diverse forme și de fiecare dată subiectul cu creierul scindat răspundea în același mod.

Concluzia studiului a fost că „creierul stâng este un atotștiutor clasic: când nu știe răspunsul la o întrebare, nu suportă să recunoască acest lucru. Creierul stâng are obsesia explicației și mai bine inventează o poveste, decât să lase ceva neexplicat. Chiar și la subiecții cu creierul scindat, care funcționează cu jumătate de creier legat la ochi, la mâini și la picioare, aceste fabricații ale imaginației sunt atât de dibace, încât sunt greu de depistat în alte condiții decât cele ale experimentului de laborator.”

Și, în sfârșit, cel de-al treilea studiu realizat de către cercetătorul Michel Jouvet a constat în înlăturarea stării de paralizie temporară a corpului pisicilor pe durata somnului profund. S-a demonstrat astfel că pisicile visează și, mai important, visează despre cum să faci rost de mâncare și să nu te lași mâncată, avansându-se teoria că, „în vis, animalele își exersează reacțiile la genul de probleme care privesc îndeaproape supraviețuirea lor. Pisicile visează acțiuni corespunzătoare problemelor pisicești. Șobolanii exersează cu problemele vieții de șobolani. Ființele omenești exersează cu problemele existenței umane.” Visul ar fi astfel  „un simulator de realitate virtuală în care oamenii și animalele își perfecționează răspunsurile la marile provocări ale vieții.”

Aceste lucruri denotă, în opinia autorului, faptul că „mintea umană a fost creată pentru poveste astfel încât să poată fi modelată de poveste – povestea este locul unde oamenii se duc să exerseze aptitudinile esențiale pentru reușita în viața socială.”

imagine de Fathromi Ramdlon de la Pixabay

„Aidoma unui simulator de zbor, ficțiunea ne proiectează într-un univers intens de probleme simulate, care se derulează în paralel cu cele pe care le întâmpinăm în realitate. Și, la fel ca un simulator de zbor, marea virtute a unei ficțiuni este că ne permite să trăim o experiență complexă și nuanțată, fără să trebuiască să murim la sfârșit.”

Acest model de simulator ”depinde de memoria implicită – ceea ce creierul nostru știe, dar „noi” nu știm. Memoria implicită îi este inaccesibilă minții conștiente. Teoria simulatorului se bazează pe studiile care arată că „exersarea realistă a oricărei deprinderi… duce la performanță îmbunătățită, indiferent dacă episoadele de antrenament sunt explicit rememorate”. Atunci când trăim experiența ficțiunii, mintea noastră se activează și se configurează, perfecționând circuitele neuronale care ne reglează reacțiile la experiențele din viața reală.

„Deci, zice mai departe acest raționament, ne dorim povestea pentru că ne place. Dar natura ne-a proiectat să ne placă poveștile pentru a putea beneficia de avantajul practicii. Ficțiunea este o străveche tehnologie de realitate virtuală” specializată „în simularea problemelor umane.”

„Permanenta activare a neuronilor ca răspuns la stimulii ficționali întărește și perfecționează circuitele neurale care duc la abordarea cu dibăcie a problemelor vieții. Din acest punct de vedere, suntem atrași spre ficțiune” pentru că aceasta „este, pe ansamblu, un lucru folositor pentru noi.”

O teorie foarte interesantă!

Alte prezentări:

• http://www.bookblog.ro/recenzie/animalul-povestitor-cum-ne-fac-povestile-oameni/?fbclid=IwAR3ppykFo75MU5XGeknrN9q4NE7Ne1lzgSLW0v654gFPpZFP8ohTpcOInNE