Destupătorul de Sticle din Ocean – un poem despre conectare

Mărturisesc că povestea m-a atras așa cum o oră de privit marea în timp ce iei încă o linguriță de tort ar atrage un părinte al unui copil în vârstă de un an și șase luni. Când am citit-o prima dată am trăit un intens moment de reconectare cu mine însămi. Și pentru asta trebuie să-i mulțumesc lui Matei fără de care nu aș fi început niciodată să citesc cărți pentru copii mici, mari și mai mari.

Destupătorul de sticle din Ocean este o carte scrisă în anul 2016 de către autoarea americană Michelle Cuevas și ilustrată de Erin E. Stead, câștigătoarea din anul 2011 a medaliei Caldecott. Tradusă de Radu Paraschivescu, cartea a apărut la Editura Arthur în anul 2017.

Poem filosofic (termen folosit de autoarea însăși), povestea Destupătorului se construiește în jurul a două mari teme: mixajul reconciliant al solitudinii și al conectării respectiv îndemnul de a ne transforma nevoile în dorințe-comori cărora, din când în când, să le dăm curs cu simplitate și curaj.

Adaug că textul este ilustrat excepțional, de o asemenea manieră încât text și ilustrație, împreună, par să construiască povestea. Nu poți vorbi despre Destupător fără să-l vezi însoțit aproape la fiecare filă a vieții lui de un animal, fie că e pisică, vacă, pește, pescăruș sau altă pasăre ori fără să-l vezi împărtășind pisicii sale, în mișcări de dans,   satisfacția de a fi adus fericire oamenilor odată cu scrisorile pescuite din ocean.

Iar povestea este următoarea.

Destupătorul de Sticle din Ocean locuia într-un loc înalt, de unde putea urmări cu ușurință marea în căutare de sticle ce conțin scrisori, mesaje. El avea o pisică, o vacă, o bicicletă, o barcă și „doar un copac care să-i facă umbră”. Misiunea lui era foarte importantă – deschidea sticlele scoase din mare și ducea mesajele la destinari indiferent cât de lung era drumul până la aceștia, indiferent de vreme.  În același timp își dorea să primească și el o astfel de scrisoare, chiar dacă existau mai multe șanse să găsească „o unghie de sirenă pe plajă” decât să i se îndeplinească dorința. Într-o zi, un mesaj mai ciudat îl pune în încurcătură: era o invitație la o petrecere pe țărm dar nu pomenea niciun nume. Oricât de conștiincios își face Destupătorul treaba, nu reușește să găsească destinatarul „nici pe mare, nici în aer, nici pe pământ”. Atunci încearcă să dea de expeditor și în demersul său ajunge la o petrecere împreună cu un cofetar, o proprietăreasă a unui magazin de dulciuri, o femeie, o fetiță într-o rochie verde, un pescăruș, un marinar, un om-orchestră, o pisică și o vacă. Aici împarte câteva dintre scoicile lui preferate, dansează, privește marea, mănâncă tort, își odihnește mâna pe pisică și-și simte inima „ca un vas de sticlă plin ochi”. Pe când apar stelele, Destupătorul decide ca a doua zi să încerce să caute din nou destinatarul scrisorii.

Cine era Destupătorul de Sticle din Ocean?

Destupătorul era un om care trăia singur, iubea animalele, era pasionat de ceea ce făcea fiind convins că este foarte importantă misiunea lui, era conștiincios, răbdător, impresionabil, sensibil, modest, copilăros, empatic, timid, un pic stângaci. Pare să fie omul potrivit la locul potrivit; circumstanțele misiunii de a deschide sticlele cu scrisori găsite în apa mării și de a se asigura că ajung „la locul cuvenit”, indiferent de distanță și de vreme, cer o  persoană devotată, retrasă, capabilă să găsească beneficii într-un trai simplu. Destupătorul era un astfel de om: „trăia singur într-un loc înalt și avea doar un copac care să-i facă umbră”, îi plăcea să privească animalele – fie că e vorba de o pisică jucându-se cu un ghem de ață sau de o pasăre așezată pe boneta cofetarului -, vorbea cu pescărușii, aduna scoici. Dar mai ales își tratează dorințele ca pe niște comori. Căci Destupătorului nu-i este frică să-și dorească lucruri care aparent sunt mai greu de obținut decât găsirea „unei unghii de sirenă pe plajă”.

Unde și când trăiește Destupătorul?

Orice detaliu despre timp și spațiu este estompat. Spațiul este evocat prin distanțele fizice dintre oameni, pe care Destupătorul le străbate pe jos, pe bicicletă sau cu barca, și prin alte elemente la fel de vagi – mare, plajă, țărm, busolă. Timpul este nedefinit precum imperfectul verbelor folosite pentru a depăna firul narativ; el se măsoară în emoții, în mesaje aduse în sticle de valurile mării,  în melodii ascultate la magnetofon, în fluxuri și refluxuri și petreceri date „mâine” pe țărm. Este un timp în care oamenii își mai amintesc de sirene.

„Ce vrea să zică autorul?”

Premiza de la care pleacă poemul este cea a singurătății pe care o evocă un pic diferit de cum suntem obișnuiți să o privim. Singurătatea poate fi – și este pentru Destupător – benefică; aceasta îi permite să se simtă conectat pe mai multe planuri – lucru nu imposibil dar mult mai dificil în alte condiții. La un nivel general uman, Destupătorul se simte conectat cu oamenii cărora le transmite scrisorile – o fericire a altcuiva îi umple inima de speranță iar o tristețe, de asemenea, a altcuiva îl face să simtă „cum îl cuprinde deznădejdea”. Destupătorul este conectat cu prezentul său – el poate observa, contempla și transpune în emoții ceea ce există acum și aici. Acesta este de asemenea conectat cu el însuși – își cunoaște și își tratează dorințele ca pe niște comori, stă „mereu cu privirea ațintită asupra” lucrurilor în care crede și se dedică acestora.

Sunt prezente în poem două feluri de singurătăți: una concretizată prin distanțe fizice între oameni, în care dorințele sunt comori, și alta „ascuțită ca solzii de pește”. Destupătorul se bucură de prima și simte împunsătura dureroasă a celei de-a doua.

Am văzut că singurătatea poate fi benefică și că ea nu numai că nu respinge conectarea ci, din contră,  pare să o ajute să înflorească în locuri ignorate pe nedrept. Pe de altă parte, singurătatea poate fi și dureroasă – Destupătorul o simte atunci când misiunile sunt lungi și nu are cui împărtăși preocupările sale. De asemenea o simte pentru că Destupătorul nu are nume.

Trebuie să precizez că, cel puțin în interpretarea mea, poemul Destupătorul de Sticle din Ocean nu este povestea în al cărei final eroul este fericit pentru că nu mai este singur. În primul rând pentru că Destupătorul nu este nefericit. El are nevoi, ca noi toți, iar asta nu-l face nefericit ci uman. Pe de altă parte Destupătorul își transformă (opusul lui „refulează”) nevoile  în dorințe pe care le prețuiește chiar dacă pare improbabil să se îndeplinească vreodată – ca foarte puțini dintre noi – și asta este ceea ce îl face erou al acestui poem. Însă și eroul nostru are ceva de învățat și noi odată cu el.

Astfel Destupătorul nu are nume sau mai bine spus nimeni nu-i cunoaște numele pentru că nimeni nu-l cunoaște pe Destupător suficient cât să-i afle numele. Când nimeni nu-ți cunoaște numele este ca și cum nu ai avea nume.

Dorința Destupătorului de a găsi o scrisoare care să-i fie adresată lui reprezintă de fapt o dorință de a avea legături personale. În cadrul acestora Destupătorul ar fi individualizat – ar căpăta nume -, ar fi văzut și ar putea năzui la o recunoaștere a unicității sale. Pe de altă parte, neavând nume, el este anonim – nimeni nu-l cunoaște, nimeni nu se gândește la el, nimeni nu este interesat de el. Numele nu există în lipsa unor legături personale, iar legăturile personale nu pot fi create în lipsa unui nume. Destupătorul are de rezolvat această dilemă.

Este ușor să te identifici cu Destupătorul care duce mesaje altora în timp ce tânjește după un mesaj al lui. Cine nu s-a simțit măcar o dată exclus, ignorat, asistând la preocupările celor din jur îndreptate către orice altceva, oricine altcineva numai către el/ea nu? Cine nu s-a văzut, măcar o dată, precum Destupătorul care spune despre el că „împrăștia un iz neplăcut de alge, sare și șosete ude”? Mai bine spus cine nu vede la el însuși/ea însăși lucruri despre care crede că nu ar fi plăcute, acceptate sau tolerate de ceilalți?

Într-o zi Destupătorul găsește, într-una din sticlele scoase din ocean, o scrisoare care nu numește destinatarul. În scrisoare este o invitație la o petrecere dată pe țărm a doua zi – un gest personal, temerar și foarte simplu; și el este adresat cuiva fără nume. Acesta scrisoare declanșează evoluția Destupătorului de la a dori la a îndeplini.

Neavând alte repere, în încercările sale de a găsi destinatarul scrisorii, Destupătorul se adresează unor persoane pe care el însuși le-ar fi invitat dacă ar fi organizat o petrecere pe țărm. Această idee ar explica faptul că nici unul dintre cei întrebați nu are nume – așa cum Destupătorul nu avea nume  pentru că nimeni nu-l cunoștea, nici el nu cunoștea pe nimeni. Ar explica de asemenea faptul că, deși Destupătorul nu reușește să găsească destinatarul „nici în cer, nici pe pământ, nici pe apă”, în schimb aproape toți cei întrebați dacă recunosc scrisul au mărturisit cât de mult le-ar fi plăcut să meargă la o astfel de petrecere.

În seara aceea, ultimul gând al Destupătorului înainte de a adormi este îndreptat spre scrisoare, expeditor și petrecere – fapt sugerat explicit de text și implicit de ilustrația care arată gestul acestuia de a ține încă în mână scrisoarea în timp ce podeaua camerei pare să se piardă în valurile oceanului ca într-un vis.

Hotărârea de a merge a doua zi pe țărm pentru a vorbi cu expeditorul invitației se naște din empatie, responsabilitate și de ce nu, din curiozitate – Destupătorul bănuie că i-ar plăcea să meargă la o petrecere. El își învinge astfel timiditatea și dis-de-dimineață  pornește spre țărm cu câteva dintre scoicile sale preferate. Acest dar, prin care un invitat își manifestă bucuria de a fi fost invitat și de a se afla acolo împreună cu gazda, reprezintă ceva personal – un alt că acest demers nu este doar o misiune.

Povestea Destupătorului de Sticle din Ocean a generat, pentru mine, două mari întrebări. Prima întrebare – de ce Destupătorul nu are nume ? – se născuse din teama ca Destupătorul să nu fie doar o metaforă; îl îndrăgisem și mă identificasem cu el într-atâta încât nu suportam gândul că nu are, măcar în poveste, o existență proprie, umană. Și am găsit răspunsul de mai sus. A doua întrebare a fost de ce, dacă scrisoarea pomenește de o petrecere dată seara, Destupătorul se duce dis-de-dimineață pe țărm unde îi găsește pe toți cei întrebați veniți și ei de asemenea dis-de-dimineață?

Putem pune pe seama conștiinciozității sale faptul că Destupătorul ajunge dis-de-dimineață pe țărm – astfel expeditorul va ști din timp ce pregătiri să facă. Pe de altă parte să vii cu un dar când petrecerea nici nu a început… pare cam mult.

Și mai este decorul – „Țărmul era împodobit cu alge și cu stele de mare. În cochiliile scoicilor pluteau lumânări. Se vedeau sculpturi în nisip și umbrele.” – aproape prea frumos pentru a fi real, el este pregătit cu migală și sensibilitate. Dar dacă e să ne gândim că Destupătorul este cel care ni-l revelă atunci putem înțelege că toată această frumusețe se află în ochii săi.

Pe de altă parte, o altă idee ar putea integra totuși prezența Destupătorului, cofetarului, proprietăresei magazinului de dulciuri, femeii, fetiței cu rochie verde, pescărușului, marinarului și omului-orchestră pe țărm, dis-de-dimineață, într-un decor de vis. Și anume că toată această zi ar fi un vis al Destupătorului. Un vis născut din dorința sa de a primi o scrisoare care să-i fie adresată lui, din bănuiala că i-ar plăcea să meargă la o petrecere, din descoperirea că nu este singurul care-și dorește să meargă la o petrecere pe țărm.

Iar finalul visului – Destupătorul decide să încerce să ducă sticla și a doua zi – ar putea fi răspunsul pe care l-a căutat acesta la dilema sa. Astfel decizia Destupătorului reprezintă o schimbare semnificativă de perspectivă față de filosofia sa anterioară: în primul rând Destupătorul va încerca și nu va deznădăjdui dacă nu reușește; el va căuta să se conecteze și nu va aștepta să încerce cineva să se conecteze cu el; el își va face numele cunoscut revelându-se oamenilor, punându-se în prim plan și nu doar în cel secundar ca și intermediator al conectării personale dintre ceilalți (a se vedea dansul său cu fetița în rochie verde).

Dar dacă totul este un vis, iar cofetarul, proprietăreasa magazinului de dulciuri, femeia, fetița în rochie verde, pescărușul, marinarul și omul-orchestră nu s-au dus pe țărm pentru a-și îndeplini dorința de a participa la o petrecere – organizându-și ei înșiși petrecerea – asta este pentru că conectarea umană la un nivel personal necesită un curaj foarte mare iar oamenii îl au din când în când iar nu tot timpul.

Tu ce spui? Cofetarul, proprietăreasa magazinului de dulciuri, femeia, fetița în rochie verde, pescărușul, marinarul și omul-orchestră au fost atât de curajoși?

Alte interpretări:

  • text:

https://constantinpistea.ro/destupatorul-de-sticle-din-ocean-de-michelle-cuevas/

https://www.hbook.com/2016/12/blogs/calling-caldecott/the-uncorker-of-ocean-bottles/

  • ilustrații: https://www.hbook.com/2016/12/blogs/calling-caldecott/the-uncorker-of-ocean-bottles/

Ediții:

1+ ani: https://www.editura-arthur.ro/info/carte/destupatorul-de-sticle-din-ocean

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: