Mărturisesc că povestea m-a atras așa cum o oră de privit marea, în timp ce iei încă o linguriță de tort, ar atrage un părinte al unui copil în vârstă de un an și șase luni. Când am citit-o prima dată, am trăit un intens moment de reconectare cu mine însămi.
„Destupătorul de Sticle din Ocean” este o carte scrisă în anul 2016 de către autoarea americană Michelle Cuevas și ilustrată de Erin E. Stead, câștigătoarea din anul 2011 a Medaliei Caldecott. Tradusă de Radu Paraschivescu, cartea a apărut la Editura Arthur în anul 2017.
Poem filosofic (cum îl descrie însăși autoarea), povestea Destupătorului de Sticle din Ocean se construiește în jurul a două mari teme: mixajul reconciliant al solitudinii și conectării, pe de o parte, și îngrijirea propriilor nevoi prin transformarea lor în dorințe-comori, pe de altă parte.
Textul este ilustrat excepțional, de o asemenea manieră încât, text și ilustrație, împreună, par să construiască povestea. Nu poți vorbi despre Destupător fără să-l vezi însoțit aproape la fiecare filă a vieții lui de un animal, fie că e pisică, pește sau pasăre, ori fără să-l vezi împărtășind, în pași de dans, satisfacția de a fi adus fericire oamenilor odată cu scrisorile pescuite din ocean.
Iar povestea este următoarea.
Pe când oamenii își mai aminteau de sirene, trăia, într-un loc înalt, Destupătorul de Sticle din Ocean. El avea o misiune – urmărea întinderea apei în căutare de mesaje pe care apoi le ducea la destinație. Într-o zi, un mesaj mai ciudat îl pune în încurcătură: era o invitație la o petrecere pe țărm dar nu pomenea niciun nume. Oricât de mult caută, Destupătorul nu găsește destinatarul „nici pe mare, nici în aer, nici pe pământ”. Atunci încearcă să dea de expeditor și, în demersul său, descoperă câteva lucruri despre el însuși.
Destupătorul de Sticle din Ocean trăiește singur, iubește animalele, lucrează cu pasiune, este impresionabil, modest, un pic stângaci, vorbește cu pescărușii și adună scoici. Pare să fie omul potrivit la locul potrivit. Dar mai ales, el este un om care își tratează dorințele ca pe niște comori – nu-i este frică să-și dorească lucruri care aparent sunt mai greu de obținut decât găsirea „unei unghii de sirenă pe plajă”.
Premiza de la care pleacă poemul este cea a singurătății pe care o evocă un pic diferit de cum suntem obișnuiți s-o privim. Singurătatea poate fi – și este pentru Destupător – benefică; aceasta îi permite să se simtă conectat pe mai multe planuri – lucru nu imposibil dar mult mai dificil în alte condiții. La un nivel general uman, Destupătorul de Sticle din Ocean se simte conectat cu oamenii cărora le transmite scrisorile – o fericire sau o tristețe a altcuiva îi umple inima de speranță sau îl face să simtă „cum îl cuprinde deznădejdea”. Destupătorul este conectat cu prezentul său – el poate observa, contempla și transpune în emoții ceea ce există acum și aici. Acesta este de asemenea conectat cu el însuși – își cunoaște și își tratează dorințele ca pe niște comori, stă „mereu cu privirea ațintită asupra” lucrurilor în care crede și se dedică acestora.
Sunt prezente în poem două feluri de singurătăți: una concretizată prin distanțe fizice între oameni, în care dorințele sunt comori, și alta „ascuțită ca solzii de pește”. Destupătorul se bucură de prima și simte împunsătura dureroasă a celei de-a doua atunci când misiunile sale sunt lungi sau când își amintește că el, de fapt, nu are nume.
Trebuie să precizez că, cel puțin în interpretarea mea, poemul Destupătorul de Sticle din Ocean nu este povestea în al cărei final eroul este fericit pentru că nu mai este singur. În primul rând pentru că Destupătorul nu este nefericit. El are nevoi, ca noi toți, iar asta-l face cel mult uman. Pe de altă parte, Destupătorul de Sticle din Ocean își transformă (opusul lui „refulează”) nevoile în dorințe pe care le prețuiește chiar dacă pare improbabil să se îndeplinească vreodată și asta este ceea ce îl face erou al acestui poem. Însă și eroul nostru are ceva de învățat și noi odată cu el.
Astfel, Destupătorul de Sticle din Ocean nu are nume sau mai bine spus nimeni nu-l știe pe Destupător suficient cât să-i cunoască numele. Când nimeni nu-ți cunoaște numele este ca și cum nu ai avea nume.
Dorința Destupătorului de a găsi o scrisoare care să-i fie adresată lui reprezintă de fapt o dorință de a avea legături personale. În cadrul acestora, Destupătorul de Sticle din Ocean ar fi individualizat, ar fi văzut și ar putea năzui la o recunoaștere a unicității sale. Pe de altă parte, neavând nume, el este anonim – nimeni nu-l cunoaște, nimeni nu se gândește la el, nimeni nu este interesat de el. Numele nu există în lipsa unor legături personale, iar legăturile personale nu pot fi create în lipsa unui nume. Destupătorul are de rezolvat această dilemă.
Într-o zi, Destupătorul găsește, într-una din sticlele scoase din ocean, o invitație la o petrecere pe țărm, pentru a doua zi – un gest personal, temerar și foarte simplu; iar gestul este adresat cuiva fără nume. Această scrisoare declanșează evoluția eroului nostru de la a dori la a îndeplini.
Neavând alte repere, în încercările sale de a găsi destinatarul scrisorii, Destupătorul de Sticle din Ocean se adresează unor persoane pe care el însuși le-ar fi invitat dacă ar fi organizat o petrecere. Această idee ar explica faptul că nici unul dintre cei întrebați nu are nume – așa cum nimeni nu-l cunoaște pe Destupător, nici el nu cunoaște, la rândul său, pe nimeni. Ar explica de asemenea faptul că, deși Destupătorul de Sticle din Ocean nu reușește să găsească pe cel căruia îi este adresată invitația, în schimb toți cei întrebați mărturisesc cât de mult le-ar fi plăcut să meargă la o astfel de petrecere.
În seara aceea, pe când podeaua camerei se pierde în valurile oceanului, ca într-un vis, ultimul gând al Destupătorului, înainte de a adormi, este îndreptat spre scrisoare.
Hotărârea de a merge a doua zi pe țărm pentru a vorbi cu expeditorul invitației vine puțin și din curiozitate – Destupătorul de Sticle din Ocean bănuie că i-ar plăcea să meargă la o petrecere. El își învinge astfel timiditatea și, dis-de-dimineață, pornește spre țărm cu câteva dintre scoicile sale preferate. Acest dar, prin care un invitat își manifestă bucuria de a fi fost chemat și de a se afla acolo împreună cu gazda, reprezintă ceva personal – un alt semn că acest demers nu este doar o misiune.
Povestea Destupătorului de Sticle din Ocean a generat, pentru mine, două mari întrebări. Prima întrebare – de ce Destupătorul nu are nume ? – a apărut din teama ca acesta să nu fie doar o metaforă; îl îndrăgisem și mă identificasem cu el într-atât încât nu suportam gândul că nu are, măcar în poveste, o existență proprie, umană. Și am găsit răspunsul de mai sus. A doua întrebare a fost de ce, dacă scrisoarea pomenește de o petrecere dată seara, Destupătorul de Sticle din Ocean se duce dis-de-dimineață pe țărm unde îi găsește pe toți cei întrebați veniți și ei, de asemenea, dis-de-dimineață?
Și mai este decorul – „Țărmul era împodobit cu alge și cu stele de mare. În cochiliile scoicilor pluteau lumânări. Se vedeau sculpturi în nisip și umbrele.” – aproape prea frumos pentru a fi real, el este pregătit cu migală și sensibilitate. Dacă ne gândim că Destupătorul este cel care ni-l revelează atunci știm că toată această frumusețe se află în ochii săi.
Pe de altă parte, o altă idee ar putea integra prezența Destupătorului de Sticle din Ocean, a cofetarului, proprietarei magazinului de dulciuri, femeii, fetiței cu rochie verde, marinarului și omului-orchestră, pe țărm, dis-de-dimineață, într-un decor de vis. Și anume că toată această zi ar fi un vis al Destupătorului – un vis născut din dorința sa de a primi și el o scrisoare, din bănuiala că i-ar plăcea să meargă la o petrecere pe țărm și din descoperirea că nu este singurul care-și dorește asta.
Iar finalul visului ar putea fi răspunsul căutat de acesta la dilema sa. Astfel decizia Destupătorului de Sticle din Ocean reprezintă o schimbare semnificativă de perspectivă față de filosofia sa anterioară: eroul nostru va încerca să-și îndeplinească dorința – el va căuta să se conecteze și nu va aștepta să încerce cineva să se conecteze cu el; el își va face numele cunoscut revelându-se oamenilor, punându-se în prim plan și nu doar în cel secundar ca și intermediar al conectării personale dintre ceilalți.
Dar dacă totul este un vis, iar cofetarul, proprietara magazinului de dulciuri, femeia, fetița în rochie verde, marinarul și omul-orchestră nu s-au dus pe țărm pentru a-și îndeplini dorința de a participa la o petrecere – organizându-și ei înșiși petrecerea – asta este pentru că conectarea umană la un nivel personal necesită un curaj foarte mare, pe care oamenii îl au din când în când iar nu tot timpul.
Tu ce spui? Sunt oamenii atât de curajoși?
Alte interpretări:
- text:
Timpul s-a înnegrit – despre „Ai moartea pe faţă” de Viorica Răduţă
https://www.hbook.com/2016/12/blogs/calling-caldecott/the-uncorker-of-ocean-bottles/
- ilustrații:
https://www.hbook.com/2016/12/blogs/calling-caldecott/the-uncorker-of-ocean-bottles/
Ediții:
1+ ani: https://www.editura-arthur.ro/info/carte/destupatorul-de-sticle-din-ocean
