Cartea Vrăjitorul din Oz, împreună cu alte două cărți pentru copii și nu numai, reprezintă sursa convingerilor mele că nu este suficient doar să-i citesc lui Matei, că a vorbi despre ce se întâmplă în poveste este la fel de important, că poveștile conțin idei de parenting pe care eu vreau să le cunosc în timp real. Mi s-a părut firesc să încep cu aceasta, poate fiindcă este scrisă în anul 1900 și-mi pare că are atâtea idei actuale.
De când o răsfoiesc și Matei s-a familiarizat cu ea. Pe coperta cărții, Matei și eu vedem siluetele Leului cel fricos, cațelului Toto, Dorothy, Sperie-Ciori și Omului de Tinichea. Matei îmi arată cu degetul siluete la întâmplare iar eu le numesc; din când în când eu numesc personajele iar el îmi arată siluetele corespunzătoare. Într-o zi va veni vremea să-i citesc cartea și să vorbim despre ea. Mai ușor de spus decât de făcut.
Ia să vedem! Povestea ne spune cum o tornadă îi duce pe Dorothy și pe cațelul ei Toto în Țara lui Oz. Vrând să se întoarcă acasă, Dorothy pornește spre Cetatea de Smarald unde trăiește un puternic și înțelept vrăjitor despre care se spune că poate să o ajute să traverseze deșertul și să ajungă acasă, la mătușa Em și unchiul Henry. Nimeni altcineva nu știe unde se află casa lui Dorothy și cum să ajungă la ea. Pe drum fetița își face noi prieteni – Sperie-Ciori, Omul de Tinichea și Leul cel fricos – împreună cu care își continuă călătoria deoarece și aceștia năzuiesc ca Vrăjitorul din Oz să le îndeplinească câte o dorință.
Aceasta este intriga. Acestea sunt personajele. Să vedem ce ne spune intriga! Să vedem ce ne spun personajele!
Călătoria lui Dorothy în Țara lui Oz este o călătorie de autocunoaștere, în și către sine. Țara lui Oz pare a fi un univers interior al fetiței – între acesta și ținutul Kansas unde se găsește casa lui Dorothy există mai multe paralele. Astfel fiecare ținut are o culoare predominantă: Țara de la Răsărit, a Mukinezilor – albastru, Țara de la Apus, a Winkilor – galben, Țara din Sud, a Quadlingilor – roșu, ținutul din preajma Cetății de Smarald – verde, așa cum în Kansas este „pretutindeni același cenușiu”. Oamenii care locuiesc în Țara lui Oz au aceeași înălțime cu Dorothy, chiar și aceia care sunt de-o seamă cu unchiul ei. Paznicul Porților Cetății de Smarald are pielea „ușor verzuie” așa cum, acasă, mătușa Em are obrajii și privirea cenușie iar unchiul Henry este, „de asemenea, cenușiu, din vârful lungii bărbi până într-al bocancilor”.
Ghidul ei este cățelul Toto. Acesta este singurul personaj care nu vorbește, nu raționează dar care influențează călătoria fetei în două momente importante. Prima oară atunci când fuge din brațele acesteia și se ascunde sub pat iar Dorothy, căutându-l, este prinsă de tornadă și dusă în Țara lui Oz și a doua oară când „tot lătrând după un pisoi” se pierde prin mulțime iar fetița este din nou nevoită să-l caute și pierde balonul Vrăjitorului din Oz care „se ridică în văzduh fără ea”. Astfel cațelul Toto influențează cum începe călătoria, până unde ajunge și cum se termină. El personifică intuiția și o învață pe Dorothy importanța acesteia.
Prietenii săi Sperie-Ciori, Omul de Tinichea și Leul cel fricos personifică la rândul lor câte o învățătură fundamentală pe care Dorothy o dobândește în călătoria sa: importanța cunoașterii, a iubirii și a stimei de sine.
Sperie-Ciori, „făcut (…) abia alaltăieri”, pornește alături de fetiță în propria sa călătorie pentru a căpăta „niște minte”. Cum își dorește foarte mult acest lucru, Sperie-Ciori își va manifesta curiozitatea, își va exersa logica, va da curs imaginației și va dovedi prezență de spirit în mod constant și gradual, venind în sprijinul prietenilor săi și a lui însuși cu argumente și soluții din ce în ce mai utile. El spune: cunoașterea vine din experiență atunci când cauți să fi folositor ție și celor din jur. Metafora merge până la a sugera cum personajul însuși crește o dată cu experiența pe care o acumulează: dacă la începutul călătoriei se poticnea precum un copil care învață să meargă, la momentul confirmării că are minte, termenul „fetița” folosit de către Sperie-Ciori pentru a o descrie pe Dorothy, pare raportat la el însuși care se consideră acum mai mare, mai experimentat.
Omul de Tinichea, după mai multe pierderi și suferințe, își crease încet-încet o structură de tablă și acum nu mai putea fi „tăiat” sau rănit; reușise astfel să se protejeze de suferință, însă în proces își pierduse inima și nu mai putea iubi. După o reflecție îndelungată, acesta ajunge la concluzia că pentru a putea iubi merită să rabzi suferința – își amintește cum, îndrăgostit fiind, fusese „cel mai fericit om din lume”. Omul de Tinichea arată cum poți avea o inimă iubitoare: preocupându-te constant să nu-i rănești pe cei din jur și să-i ajuti dacă poți, invățând și antrenând empatia.
Leul cel fricos ocazionează definirea noțiunilor de lașitate și curaj, aflarea aspectelor pozitive ale fricii, a importanței stimei de sine (care nu poate fi compensată cu lipsa de stimă de sine a celor din jur). Astfel Leul cel fricos își face apariția în poveste în postura unui laș – „ditamai fiara” vrea să muște, să rănească „un biet cațelus” care în mod evident este mai puțin puternic decât el. Nici el însuși nu se aștepta la ceva mai bun din partea sa. Și bineînțeles că în timp ce face asta Leului îi este foarte frică. Însă pe parcursul călătoriei sale Leul învață că a simți frica nu este un lucru rău: frica te face prudent; frica, ca orice altă emoție, îmbogățește, colorează lumea interioară a unei persoane însă ceea ce o definește nu sunt emoțiile ci faptele persoanei – Leul își ajută prietenii și înfruntă pericole chiar și atunci când îi este frică. În final Leul nu se mai descalifică pentru ceea ce simte – frică -, ci are încredere în el însuși pentru ceea ce poate să facă chiar și atunci când simte frica. „Niște flori atât de mici aproape că m-au răpus și niște animăluțe mai micii, șoarecii, mi-au salvat viața”, concluzionează Leul.
Despre Vrăjitorul din Oz se spune că este un vrăjitor puternic și înțelept – el poate și știe acolo unde oamenii nu pot și nu știu. Pe de altă parte el însuși se descrie ca fiind „un om foarte bun, dar (..) un prost vrăjitor”. Este om bun pentru că, nevrând să-i dezamăgească, le dă oamenilor ceea ce își doresc – aparența unei făpturi mari, cumplite, puternice, înțelepte și empatice – ceea ce-i face să se simtă plini de speranță. Și întreține această aparență cu reale și incontestabile eforturi: își asumă singurătatea și plictiseala de a sta într-o sală a palatului zeci de ani, fără să poată ieși sau întâlni pe cineva. Însă este un vrăjitor prost deoarece nu poate decât să întrețină iluzii, apelând la șiretlicuri.
Și bineînțeles Dorothy… Cum spuneam, Dorothy este într-o călătorie de autocunoaștere iar calea sa este cea a inimii. Fetița alege să cunoască lumea cu inima și iși pune în slujba acesteia inteligența și curajul ei. Uite-o într-o țară atât de frumoasă și colorată, populată cu oameni calzi și prietenoși, cu ținuturi bogate și roditoare iar ea tot ce-și dorește este să se întoarcă acasă, fiind foarte îngrijorată pentru mătușa Em și unchiul Henry. Pentru ea cenușiul ținutului Kansas este o culoare, precum albastru, galben, verde, roșu. Și, ca oamenii din ținuturile Țării lui Oz, preferă culoarea ținutului pe care ea îl numește acasă și nu vrea să locuiască nicăieri altundeva. Dorothy nu este „cenușie ca tot ce o înconjoară” acasă deoarece râde și se joacă cu Toto, pe care îl iubește.
În călătoria sa, Dorothy când urmează drumul când își face drum: „Calea spre Cetatea de Smarald e pavată cu piatră galbenă” însă spre „Vrăjitoarea cea Rea de la Apus (…) nu există niciunul” și nici spre Tara din Sud, a Quadlingilor. Deși confuz și cu ocolișuri – pornește din est spre centru, apoi din centru spre vest și înapoi, apoi spre sud, drumul duce acasă iar în final totul capătă sens. Drumul său, mai lung decât al celorlalți tovarăși de călătorie are menirea de a-i face pe toti conștienți de faptul că ei înșiși au fost cei care și-au îndeplinit dorințele. Oare o fi reușit? Dorothy știm sigur că a înțeles asta: „tot gândindu-se la întreaga întâmplare, se bucura că nu prinsese balonul” .
În încheiere trebuie menționat că așa cum însuși autorul L. Frank Baum ne mărturisește, povestea este menită să lase în urmă „vechiul tip de povești” care contribuia la conturarea unei morale a fricii și să ofere în schimb o modalitate amuzantă de educație pozitivă. Se face o singură excepție în ceea ce privește personajele care întruchipează răul, ele nu primesc decât o singură soartă – dispariția.
Alte interpretări:
Ediția care a stat la baza acestui eseu: Vrăjitorul din Oz, scrisă de L.Frank Baum, ilustrată de Sorinel Cârstiuc, tradusă de Grete Tartler, anul 2014, apărută la editura Arthur.
